Vis de copil

Nu te aşteaptă nimeni aici. Nu-ţi urează nimeni bun venit. Pur şi simplu te-ai trezit singur în faţa unor porţi albe, înalte, care plutesc la câţiva centimetri deasupra unui covor din scoici sfărâmate.

Nu vezi şi nu auzi nimic şi în jurul tău nu-i nimic. Doar un alb nesfârşit. Respiri alb, calci pe alb, vezi doar alb. Singura pată de culoare în marea solitară de alb eşti tu. Faci ture disperate în jurul porţilor plutitoare, încercând să-ţi dai seama de ce eşti aici. Nu e nimeni să-ţi spună asta. Te-nvârţi în jurul porţilor şi paşii tăi lasă urme roşii pe covorul alb, căci scoicile tăioase ţi-au crăpat pielea picioarelor goale.

Ameţit, te opreşti în ceea ce crezi că e faţa porţilor şi-ţi întinzi braţele. Porţile sunt din metal. Un metal cald la atingere. Eşti singur în faţa porţilor raiului. Nu ştii cum ai ajuns aici, dar ştii sigur că ălea sunt porţile raiului. Îţi lipeşti palmele de metalul alb şi picioarele le înfigi ca pe nişte ţepuşe în covorul de scoici sfărâmate şi împingi. Nimic. Fără să-ţi iei mâinile de pe metalul alb, faci jumătate de pas în spate şi împingi din nou. De data asta, pui în împingere toată forţa de care eşti capabil. O simţi cum porneşte din călcâie şi-şi croieşte drum cu repeziciune prin carnea ta încinsă. Nu-i niciun soare deasupra ta, nicio sursă de căldură, dar îţi simţi corpul de parcă l-ai fi uitat la soare, într-o zi caniculară.

C-un suflu puternic, care ridică nori de praf alb în jur, forţa erupe din tine. Îţi sfâşie pielea de pe palme şi-ţi topeşte muşchii şi grăsimea de pe oase. Pământul se cutremură sub picioarele tale şi simţi metalul porţilor vibrând sub oasele palmelor. Ai ochii închişi, dar eşti sigur că-n momentul în care-i vei deschide, raiul se va întinde în faţa ta.

Deschizi ochii şi tot ce vezi e alb peste alb. Falange albe care se odihnesc peste metal alb. Priveşti în jurul tău. Nimic. La picioarele tale zac descompuse pielea şi muşchii care cu doar câteva secunde înainte îţi îmbrăcau palmele. Deodată simţi furnicături în oase şi începi să râzi: până acum ai crezut că muşchii sunt cei care obosesc şi încep să tremure ca o armată de furnici, dar erau oasele. Şi ce vezi acum îţi zdruncină toate oasele. Rând pe rând, falangele, metacarpienele şi carpinele de la mâna stângă devin una cu metalul alb al porţilor raiului. Rămâi fără palma stânga şi până să-ţi dai seama ce se întâmplă, falangele de la mâna dreaptă devin lichide şi materia e absorbită de metalul alb. Îţi tragi cu repeziciune palma desfigurată. Ca un ciung neobişnuit încă cu lipsurile sale, încerci să-ţi acoperi protectiv palma dreaptă cu cea stângă, dar nu faci decât să loveşti oasele între ele. *clinc*... *clinc*... *clinc*... reverberează în spaţiul alb, lipsit însă de pereţi de care să se lovească sunetul.

Singur, desfigurat şi descurajat, cazi în genunchi în faţa porţilor pe care n-ai reuşit să le deschizi. Îţi laşi fruntea să se lovească de metalul alb şi privirea să se odihnească pe roşul lăsat de paşii tăi în jurul porţilor. Simţi furnicături în frunte, la fel cum ai simţit în palme, şi-ţi spui că ăsta-ţi e sfârşitul. Urmele roşii de paşi prind viaţă. Devin o masă gelatinoasă care se înalţă. Fruntea îţi vibrează acum de-a dreptul şi încerci să te desprinzi de metal, dar nu mai poţi. Eşti lipit cu capul de el, în timp ce masa gelatinoasă creşte tot mai mult. Vezi cu coada ochiului cum fâşii din pielea capului cad în covorul de scoici de la picioarele tale. Simţi miros de ars şi muşchii care cândva te ajutau să zâmbeşti se topesc de pe faţa ta. Capul îţi e acum doar un craniul descărnat. Un craniu care prinde formă în masa roşie gelatinoasă coagulată din urmele paşilor tăi. Întâi oase, după muşchi, globi oculari, vase de sânge, piele. Faţa care iese din masa gelatinoasă roşie e faţa ta. Te vezi pe tine şi începi să ţipi, iar la auzul propriului urlet, existenţa ta se stinge.

Deschizi ochii. Simţi un miros puternic de mâncare. Sari speriat din scaun, care se răstoarnă. Vezi culori! Portocaliu, maro şi albastru. Vezi razele de soare ce intră pe fereastra de la care ai tras perdeaua. Eşti în bucătăria ta. Îţi verifici palmele. Sunt întregi. Te laşi să aluneci pe gresie şi-ţi cuprinzi capul între palmele normale. „Ce vis nebunesc”, rosteşti în liniştea din bucătărie. „Da, chiar că nebunesc, nu-i aşa? Şi eu am avut acelaşi vis”, e răspunsul pe care-l auzi instant. Fruntea începe să te furnice şi ştii ce ai să vezi dacă ai curajul să-ţi ridici privirea. O masă gelatinoasă, roşie, din care iese un cap. Capul tău.