Stil de viaţă

articolul anterior articolul urmator

Zgârciţii. Fonduri amoroase insuficiente

46
9 Oct 2013 15:37:25
Simona Catrina

Se poartă să fii avar. De când Dan Negru a spus „sunt foarte zgârcit şi sunt mândru de asta”, toţi cei care se declarau cumpătaţi au recunoscut, cu demnitate, că se scumpesc la tărâţe.

Ţin minte o scenă aproape suprarealistă. În faţa unui supermarket, a parcat unul o maşină din seria celor fabricate pentru premianţi. A coborât blazat, zornăia de accesorii despre care nici nu ştiam că s-au inventat. L-am revăzut la insula cu mezeluri, mi-a sărit imediat în ochi, n-aveam cum să uit un ceas care costa cât casa mea.

A cerut 300 de grame de parizer feliat. Am fost sigură că-l ia pentru pisica lui, chiar mă pregăteam să-i spun că e mai sănătos să-i cumpere boabe. Când vânzătoarea a dat să îngrămădească discurile de mezel în hârtie, auriferul a vrut să guste produsul. Tanti l-a servit cu o scamă de parizer, care i s-a topit pe mănuşă înainte de a ajunge în gura clientului. El a mai vrut, fiindcă după ce-l plescăise pe primul, nu se edificase încă. Doamna i-a dat încă un deşeu de rumeguş de cât p-aci carne, iar clientul a cerut o bucăţică mai mare decât un bob de orez, dacă se poate. A primit o halcă de dimensiunile impresionante ale unui atom mai gras şi, la final, a spus că nu-i place, deci vrea crenvurşti în loc de parizer.

Vânzătoarea l-a întrebat, cu amabilitatea caracteristică, de ce dracu a pus-o să felieze, dacă nu ştia sigur că vrea să cumpere. El i-a răspuns, cu blândeţe, că-i va răsturna galantarul în cap imediat, dacă nu capătă crenvurştii şi mai imediat. Pe scurt (de fapt, pe lung), s-au ciondănit un sfert de oră, iar el a plecat fără să cumpere nimic, înfierând, cu mânie proletară, atitudinea capitaliştilor care ne jecmănesc. Dacă l-ar fi auzit, patronul magazinului de unde-şi cumpărase cămaşa de 1000 de euro ar fi fost foarte rănit în sentimente.

De atunci stau şi mă întreb, în nopţile lungi de iarnă, de ce un om bogat detestă aşa de mult un cârnăţar. Vă spun sincer, insul purta ochelari trivial de scumpi, cu banii ăia mai bine îşi cumpăra telescopul Hubble, că ar fi văzut mai bine. Dar oricum, înavuţitul din alimentară e un caz interesant, tăbăcit de antagonisme: nu dădea un şfanţ pe parizerul pe care a vrut să-l guste abia după ce a poruncit să fie feliat. În schimb, avea în maşină un câine care, dacă ar fi fost din aur, ar fi costat mai puţin. Era o rasă protejată în zece ţări şi interzisă în tot atâtea.

Avarul meu pereche

Majoritatea cărpănoşilor preferă, însă, banii lichizi. Trăiesc într-o continuă caliceală, ca un pui de rege care a fugit din seraiul lui taică-su doar ca să vadă cum e să dormi în corturi. Cunosc mulţi bogătani care, când merg la cafenea, fac mâna greblă în cana cu pliculeţe de zahăr, să mai ia şi acasă câteva. Sau care vin cu maşina din suburbia scumpă şi o parchează la un mall, iar de-acolo iau metroul până unde au treabă, ca să nu plătească parcarea în centru. Sau care poartă pantofi de 800 de euro şi şosete cu 800 de găurele, că oricum nu se văd. Până în ziua în care se văd - şi astfel află şi unii ca mine.

Am avut cândva un iubit foarte zgârcit. Nu că ar fi fost singurul din categoria asta, însă ăsta avea ceva cu totul special, adică dacă era doar oleacă mai chitros, ar fi păscut iarbă, că e gratis. Am mai scris cândva despre el, dar pentru că nu încă m-a sunat să mă ocărască (de fapt, n-avea cum să afle, nu era dispus să dea banii pe ziarul în care scriam, chiar dacă era mereu plecat prin coama ţării), cutez să-l invoc din nou.

Omul ăsta avea multe miliarde şi o singură pereche de blugi. Când îi spăla, stătea în arest la domiciliu 24 până la 36 de ore, până se uscau. Tot ce avea în casă era cumpărat din talciocuri, de la tot felul de bişniţari. Aşa-zisa lui tigaie de teflon se decolora la fiecare folosire, dacă prăjeai ouă ochiuri în ea ieşeau negre de zici că le scăpaseşi pe jos. N-avea pijamale, susţinea că sunt bani aruncaţi, că noaptea n-avem nevoie de cochetărie, putem dormi în orice. Bine, ”orice”-ul ăsta îi lipsea aşijderea, dar mă rog. Era genul acela simpatic, care se lăsase de fumat de vreo patru ani şi de-atunci a fumat numai de la alţii, ”una şi gata”.

Ştiu că sună superficial, dar ne-am despărţit fiindcă mie îmi era ruşine de reacţiile lui în public. Catadicsea să mă ducă la câte un restaurant ponosit, iar acolo se certa cu ospătarii când aduceau nota de plată. Îşi scotea ochelarii şi analiza cu pixul în mână fiecare chiflă din listă. Chelnerul îi explica, străbătut de friguri, că a fost o neînţelegere, în sensul că pâinea, aperitivele, desertul şi răcoritoarele nu sunt din partea casei, cum credea iubitul meu.               

Scuza nobilă a oricărui zgârie-brânză e că banii se fac greu şi trebuie respectaţi. Şi că oricâţi galbeni ai agonisit, nimeni n-are voie să te judece pentru că-i legumeşti. Doar că toţi aceşti predicatori ai austerităţii autoimpuse îşi permit totuşi cheltuieli spontane, în slujba fundului lor râzgâiat. Uneori, la propriu. O amică mi-a spus că iubitul ei poartă chiloţi cu cristale Swarovski, dar ei nu i-a cumpărat niciodată nicio brichetă – aprindea cu a ei. Ţigările ei, fireşte. Mânca la ea, bea la ea, consuma la ea tot ce-avea de consumat, astfel încât la vila lui veneau facturi ridicol de mici, a avut şi controale inopinate de la Electrica, voiau ăia să vadă cum de coşcogeamite casa consumă doar trei kilowaţi pe lună.

Dragă Deutschland, eşti calică

Apropo de facturi, am fost invitată într-o vară în casa unor prieteni cu buzunar dolofan, în Germania. M-am dus la ei cocoşată de cadouri, ăia din vamă credeau că fac bişniţă cu ţărănei de lemn, de la artizanat – ce vreţi, le duceam oamenilor suveniruri din patrie, ca să nu se mistuie de dor, în exil. Bun, m-au primit cu pâine şi sare (şi cam atât, ziceau că au lucrat mult în ziua aia şi n-au avut timp de cumpărături). A doua zi, văzând eu că în frigider nu creştea nimic în afară de ketchup, am scos din sân crăiţarii pe care-i ţineam pentru situaţii insurmontabile (în cazul în care gazdele mele ar fi crăpat subit, de exemplu) şi am plecat de capul meu la supermarket, cât erau ei la Arbeit. Până seara, cheltuisem 120 de euro, apoi îi transformasem în felul unu, felul doi, desert şi rezerve feliate, pentru a doua zi.

Seara, s-au întors cu mâna-n gura, aşa cum bănuiam: Gutten Tag, ce faci, Simona, ce-avem la masă, aaa, ce drăguţă eşti că ai luat tu de toate! După un dezmăţ de potol tradiţional românesc, au aruncat vasele în chiuveta lor cât o cadă, iar eu, politicoasă şi îndatorată pentru ospitalitatea nemăsurată, am purces să le spăl. După primele două castroane, o văd pe Frau gazdă venind spre mine ca o potârniche nervoasă că-i luase vulpea un pui în bot. Ce faci?! – s-a sufocat ea, iar eu încercam sa formez ein, ein, zwei, numărul pe care-l bănuiam a fi de urgenţă la ei. Ce problemă credeţi că avea ea? ”Vai, Simona, de ce laşi apa să curgă cât speli vasele?”. I-am spus că, oricât aş încerca altfel, vasele nu se spală fără apă. A zis că gut, gut, dar că pot să ţârâi o picătură, să înmoi vasul, apoi să închid ţuţuroiul câtă vreme fleşcăi detergent pe el, ca să nu se consume apă prea multă. Şi să-l deschid uşor abia când clătesc.

Credeam că nu pricep bine, că poate vorbeşte din greşeală limba germană. Acest recital venea de la o familie care stătea într-o casă cât Pentagonul. Aveau trei maşini, una mai furabilă decât alta, ca să zic aşa. În schimb, se zgârceau la fiecare picătură de apă, ca să nu umfle factura. Mi-au recomandat să evit baia în cadă (deşi aveau o cuvă cât un bazin olimpic, cu instalaţie de jacuzzi care nu era folosită niciodată), mi-au spus să fac duş, dacă ţin neapărat să mă spăl. Dar tot aşa, în timp ce sleiam săpunul pe mine, trebuia să închid apa, că e păcat să se risipească.

Stăteau aproape în beznă, am crezut că asta e o fobie tipic germană, rămăseseră şocaţi de când îi bombardau americanii. Aveau becuri economice, dar tot li se părea că-i jupoaie ăştia cu facturile. Vreo doi ani după ce-am plecat de la ei, s-au lamentat, ca din întâmplare, că au ajuns în sapă de lemn, că toacă sume uriaşe la apă, curent şi gunoi. Am avut sincer remuşcări că, atâta vreme cât am stat la ei, am aruncat gunoiul în tomberon, în loc să-l bag sub pat, ca orice om normal la cap.

Două paie la trei fraieri

Am fost în case unde ne strângeam câte zece adulţi în jurul mesei, iar pe platou erau opt ouă umplute, ne simţeam ca la un concurs de supravieţuire. Dacă nu-ţi sărea mâna din cot spre sursa de hrană, rămâneai nemâncat. Îmi amintesc şi acum un Revelion la capătul căruia lumea normală ajungea la Urgenţă, cu indigestie de neam prost, iar eu am ajuns acasă şi am mâncat o conservă de peşte, eram leşinată de foame. Fusesem la o familie care, tot aşa, ne tratase cu deosebit respect pentru colecistul nostru.

Eram vreo doişpe invitaţi (în traducere liberă, tâmpiţi care nu-şi făcuseră niciun plan tentant de Sărbători). Deşi familionul-gazdă plesnea de bunăstare, cateringul a fost penibil. Aperitivele erau îngrămădite strategic, toate pe acelaşi platou, în speranţa deşartă că nu le puteam face inventarul. Erau pătrăţici de caşcaval, felii de salam care puteau funcţiona perfect în chip de lentile pentru ochelarii de soare, oarece măsline cât mazărea, două linguri de salată de icre şi două roşii ciumpăvite în felii, ca să pară mai multe (le-am reasamblat mental ca la puzzle, aşa am aflat că erau doar două roşii). Restul meniului a continuat sub oblăduirea aceloraşi principii economice. În timp ce noi ne băteam pe cele patru plăcinte de pe masă (cred că uitaseră să pună umplutura, că am găsit doar foi), doamna şi domnul gazdă ne povesteau cum fiul lor studiază în Elveţia, cum plătesc ei cu drag averi dodoloaţe pentru educaţia lui, cum au ouat un geniu de care sunt, nu-i aşa, foarte mândri. Un musafir – probabil la fel de hămesit ca şi mine – ne-a răzbunat pe toţi, a întrebat-o pe mămuca-gazdă dacă progenitura ei nu-i trimite nişte caşcaval elveţian, că nouă ne e cam foame. Mamiţa a râs ca o cabotină din operetă şi a schimbat subiectul cu o viteză care umilea orice duduială centrifugă din maşinile de spălat. A remarcat verbal, ca din întâmplare, că vreo patru musafiri se durduliseră vizibil de la ultima noastră crăpelniţă festivă. Ideea era că ea se gândeşte la sănătăţile noastre, chiar dacă e noaptea de Anul Nou. Câtă cruzime... Meritam şi noi să ne îndopăm ca porcii, să ajungem şi noi la spital, ca orice om civilizat.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

46 Comentarii

herr_
9.10.2013, 17:22:42

...Herrlich, adica minunat ;).

+5 (5 voturi)
gogu58
9.10.2013, 17:30:09

Ce faci domnule, ii iei fata lui VDC ?

+4 (8 voturi)
herr_
9.10.2013, 17:40:03

... :)).

+1 (1 vot)
herr_
9.10.2013, 17:42:22

... gogu, din partea mea, poa' sa-si prezinte omagiile la subsol :).

+2 (4 voturi)
Delfina
9.10.2013, 17:39:56

Și prietena mea Luci (38 ani ) a primit în Ajun de la un amorez de 67 de ani și leafă de 15000 lei o garoafă și o ciocolată *Poiana* ca și galanterie menită să-i faciliteze un viitor amantlâc cu ea :)) Ea l-a rugat să-și ia sacul cu vise și să-l plaseze sub bradul lui Moș Crăciun,poate-i împlinește Moșul visele. El a renunțat să-i mai pună în ușa de la vestiar flori și rămurele rupte de pe spațiul verde și să o salute roșind pudic vreo juma* de an când se întîlnea cu ea .Ce-am mai râs după ce i-au trecut nervii !

+8 (8 voturi)

Vezi toate comentariile (46)

Modifică Setările