31 de zile pe Camino de Santiago (III)

Deşteptarea în buncărul umed din Roncesvalles, alături de sute de oameni, i-a încercat teribil puterile lui Mioki. Se întreba tot mai mult dacă europenilor chiar le place jilăveala aia uşor îngălată – ea, una, se simţea lipicioasă pe tot trupul, chiar imediat după ce ieşea de la duş. Parcă mizeria plutea în aer, dar asta avea să fie cea mai mică problemă.

A sărit din pat, bucuroasă să plece de aici. Cadrul de metal scârţâise toată noaptea chiar şi sub puţinele ei kilograme şi hainele erau toate umede, până şi cele din rucsac. A tras pe ea ce-a nimerit, s-a spălat pe dinţi şi pe faţă şi a ieşit în aerul tare şi proaspăt. Dacă ar fi fost după ea, ar fi renunţat şi la micul dejun, dar avea nevoie de putere pentru drumul de astăzi. La restaurant era coadă şi cineva îi tria la intrare: aveau de ales între cafea, ceai şi lapte. Fără s-o întrebe, Tatiana, apărută brusc alături, a ales şi pentru ea un espresso, ceea ce a enervat-o teribil pe Mioki. Dar n-a spus nimic, a luat două guri din ceaşca cu buza spartă şi a hotărât să se despartă de rusoaică imediat ce n-o să fie nepoliticos s-o facă. Au primit o felie uriaşă de pâine prăjită, o bucăţică meschină de unt şi o cutiuţă de gem. Pentru asta plătiseră patru euro. „E furt de-a dreptul”, şi-a spus Mioki, care a înţeles că încercările vor fi de multe tipuri.

La plecare a văzut tot felul de oameni: Adrian, spaniolul care le cântase la ukulele aseară, piese la cerere sau la întâmplare, şi fusese aplaudat de toţi, cunoscuţi sau nu, Rakel, tânăra spaniolă cu engleză british, trăită prin Scoţia ani de zile, neamţul Uwe, cu care ea se văzuse încă din trenul ce o adusese la St. Jean şi franţuzoaicele Isa, Maria şi Marine, care mergeau pe Camino alături de bătrânica zulufată ce o depăşise ieri. Imediat după ce şi-a luat rucsacul în cârcă, de frumoasa Tatiana s-a lipit un britanic vesel-trist, un băiat cam amărât, dar pus pe glume, cu umor englezesc.

Au pornit cu toţii pe o potecă îngustă, alungită paralel cu şoseaua. Păreau odihniţi şi gata de drum, chiar dacă pe unii îi chinuiau băşicile de pe tălpi sau genunchii încercaţi în ultimii kilometri de coborâre, de ieri. Mioki se simţea bine. Îi plăceau crengile copacilor împreunate deasupra capului ei, frunzele verzi, poteca alburie, plină de praf. Şi pe ea o dureau picioarele, avea două băşici dureroase pe care le îngrijise fără prea multă pricepere, dar n-avea de gând să se oprească şi nici n-avea cum. Alături de ea, Tatiana ciripea la telefon cu nişte spanioli care nu vorbeau altceva decât spaniolă. Voiau să se întâlnească undeva, dar erau mult în urmă, iar ea nu putea să-i aştepte atât. Hotărârea lui Mioki de a se despărţi de femeia asta devenea tot mai fermă. Îi studia atentă, pe ea şi pe englez, şi vedea bine ce se întâmpla. Vorbeau despre relaţii, aventuri şi iubire.

– Aş vrea să mă însor, să am o casă, trei copii, o barcă şi un câine, l-a auzit dintr-o dată pe David. S-a întors spre el şi l-a cercetat cu privirea, ca să vadă dacă era sarcastic. Dar David părea serios, prea serios. Atunci Mioki a înţeles de ce era el aici. N-a spus nimic, a aşteptat să vadă ce răspunde Tatiana.

– Doar că, în timpul ăsta, să nu uiţi să fii fericit.

David părea confuz, Tatiana tristă. „Caută amândoi lucruri prea importante pentru drumul ăsta”, a gândit Mioki, dar pe urmă şi-a luat gândul înapoi, căci n-avea ea de unde să ştie ce era important şi ce nu, ce putea drumul să facă şi ce nu. Descoperea, cu stupoare, că-şi depăşeşte sau îşi uită tot mai des misiunea, aşa că hotărî să se supravegheze mai atent.

Zece kilometri au curs ca şi când n-ar fi fost. Au împărţit frăţeşte nişte fructe, şi-au împrumutat pansamente şi apă, s-au sprijinit să sară de pe o piatră pe alta. La un moment dat, David a pus nişte muzică din telefon, spre bucuria Tatianei, care a început să danseze în mers. Se simţea ca în club, David se uita la ea ca la o pradă, aşa că Mioki a priceput că e timpul să meargă mai departe. Doar că nu putea să-i depăşească, mergeau la fel de repede ca ea. A rămas câţiva metri în urmă, însă au aşteptat-o. Se simţea ca într-o colivie lăsată cu uşiţa deschisă, căreia nu-i putea găsi ieşirea. S-a refugiat în gândurile ei, încercând să ignore muzica din telefonul lui David, care tulbura strident armonia din jur.

Orăşelul Zubiri s-a ivit după următoarea cotitură, când pădurea s-a deschis şi a lăsat să se vadă o vale un pic adunată, cu câteva zeci de case. Lui Mioki îi plăceau nespus orăşelele astea miniaturale, care îi aminteau de cartierul cu temple din Kyoto. Doar agitaţia cafenelelor era un pic diferită. Aici oamenii făceau mult zgomot, strigau, râdeau tare, şi ea nu ştia cum să interpreteze gălăgia asta, dacă se iubeau sau se certau. S-a oprit la marginea aşezării, privind strada în lung. Se putea spune că a ajuns, dar nu se simţea destul de ostenită ca să se oprească aici.

– Hei, Ikebana!

Cineva o striga. S-a întors – era David. N-a avut ce face şi i-a aşteptat, pe el şi pe Tatiana.

– Ce faceţi, rămâneţi? a întrebat ea, ca de la sine înţeles că ei doi vor face acelaşi lucru, împreună.

– Da, rămânem. Tu ce faci?

– Aş vrea să merg mai departe.

– Eşti sigură?

– Sigură.

Mioki avea, ca de obicei, ochii negri şi fermi, fără expresie. Până să-i vadă pe cei doi, habar n-avea ce să facă, să rămână sau să plece. Acum ştia sigur că vrea să meargă mai departe – ăsta era momentul când îi putea lăsa în urmă. „De ce fug de oameni? Pe Camino nu fugi de oameni…” Apoi tot ea s-a consolat cu gândul că stând în aceeaşi echipă era cam acelaşi lucru cu a goni oamenii din calea ta.

Tatiana şi David intraseră deja într-un albergue.

– Ikebana, aici au mai rămas doar două locuri. Sigur nu vrei să rămâi?

– Nu vreau, luaţi-le. O să plec mai departe.

– Bine, stai aşa, lăsam bagajele şi venim să ne luăm rămas bun.

Mioki i-a aşteptat o vreme, aşezată afară, pe bordură. Numai că ei nu se grăbeau, nu mai aveau de ce s-o facă, din moment ce ajunseseră deja la destinaţie. După ce şi-au lăsat bagajele au început să dea telefoane şi să se lungească la discuţii cu prietenii veniţi din urmă. Mioki nu s-a supărat, i-a înţeles; s-a ridicat, şi-a luat rucsacul în cârcă şi le-a făcut semn cu mâna. Fără să ştie sigur dacă au văzut-o, le-a întors spatele şi a plecat, dar după zece paşi a auzit cum o strigau. Şi-au luat un rămas bun ciudat, stingher, şi ea a fugit de acolo ca din puşcă. Scăpase din colivie.

Următorii şase kilometri au fost nici uşori, nici grei. Zona industrială a orăşelului Zubiri a epuizat-o mental, era cumplit de urâtă, cu o exploatare de piatră arătând deprimant, ca părăsită. Însă pe urmă a intrat pe o potecă croită în stufăriş şi drumul a început să urce, folosindu-i fiecare resursă. Pietrele erau duşmanul ei cel mai mare; îi crestau tălpile cu o durere ascuţită, care ajungea ca un cuţit până în inimă. Dar şi mai dureros era sentimentul că se schimbă; felul în care îi lăsase în urmă pe Tatiana şi pe David, aproape fugind de ei, o întrista şi o înfuria pe ea însăşi. Drumul ăsta n-avea niciun drept asupra ei. Nu voia să-l lase s-o „strice”.

După o cotitură i-a ieşit dinainte Larasoana. Îi plăcea nespus obiceiul ăsta al orăşelelor spaniole de a se iţi brusc, la cotul drumului. Aşezarea începea uimitor de frumos, cu un pod de piatră aşternut peste un râu rece de munte. Călătorii stăteau cu picioarele în apa răcoritoare, încercând să-şi ostoiască durerile din tălpi şi tendoane. „Asta o să fac şi eu”. Dar trebuia să găsească mai întâi un loc de dormit şi ceva de mâncare. Abia acum îşi dădea seama cât era de epuizată. A intrat în primul (şi probabil singurul) magazin, de unde şi-a cumpărat o conservă de chiftele cu sos. Vânzătorul semăna teribil cu De Niro, actorul ăla american care îi plăcea atât de mult lui Mioki, pentru că era atât de diferit de un japonez.

Seara a venit simplă, liniştită, fără alte evenimente. Mioki a stat cu picioarele în râul rece, ca toţi ceilalţi, a făcut duş şi s-a spălat pe dinţi, ca toţi ceilalţi, şi-a făcut patul, întinzând peste salteaua goală sacul de dormit, ca toţi ceilalţi, şi-a notat impresiile zilei într-un carneţel, ca toţi ceilalţi, doar că al ei avea coperţi de mătase cu dragoni. Apoi s-a întins pe spate în patul ei de la etaj şi a încercat să doarmă, în ciuda tavanului coşcovit aflat prea aproape şi a scârţâitului sinistru de fiare pe care băiatul din patul de jos îl făcea în zvârcolirea lui neobosită.

Am prins din urmă două fete tinere, franţuzoaice. Mioki îmi dispăruse demult din ochi, mă temeam că n-o s-o mai regăsesc până la Santiago.

– Mergeţi în Larasoana? le-am întrebat, sperând că vor merge.

– Acolo. Sunt doar şase kilometri. O oră. Vrei să vii cu noi?

– Mă luaţi ?

– Sigur.

Erau tinere şi destul de sportive, aşa că mi-a fost greu să mă ţin de ele, mai ales că, aflând de bruma mea de franceză, au vrut neapărat să mi-o exersez şi n-au scos un cuvânt în engleză. Gândeam tot mai greu şi, când a început urcuşul, mi-am dat seama ce prostie făcusem când am renunţat să-mi umplu cu apă sticluţele, din lene şi de groaza de a nu da jos din spate rucsacul greu. Mă topeam de sete şi înaintam tot mai dificil. La un moment dat, le-am spus că trebuie să rămân în urmă şi că am nevoie de apă.

– Ia de-aici, a spus cea mai tânără dintre ele. Împărţim apa mea.

– Şi tu?

– Noi ne descurcăm, avem amândouă câte un bidon. Bea, prefer să-ţi dau din apa mea decât să ştiu că ţi se face rău.

Am turnat cu grijă din bidonul ei în sticla mea, atentă să nu ating gurile recipientelor, aşa încât să-i rămână şi ei jumătate, dacă are nevoie. Erau precauţii inutile pe Camino, unde oamenii revin la condiţia lor de muritori şi nu se mai feresc de nimic, dar nu erau inutile pentru realitatea prezentului nostru. Am băut, însă corpul meu deshidratat voia mult mai mult, de zece ori mai mult. Păstrasem în sticlă două-trei guri, mai aveam cel puţin trei kilometri şi nu ştiam cum pot să-i fac fără apă, în căldura aia care mă seca de puteri şi de energie şi cu cele zece kilograme de rucsac în cârcă. Franţuzoaicele porniseră deja înainte, aproape că nu le mai vedeam, dar eu nu m-am putut ridica din locul ăla minute bune. Am înţeles ce simt însetaţii din deşert sau cei de pe mare, care beau apă sărată şi înnebunesc. Şi eu aş fi băut. Orice fel de apă. Din ocean, din baltă, sărată, plină de nămol şi de mătasea broaştei, dintr-o urmă de copită, ca pe vremuri. Apă. Aveam nevoie de apă.

M-am ridicat cu greu, gândindu-mă că, la urma urmei, nu mai erau decât trei kilometri. Mai aveam o jumătate de oră, cel mult, şi urma să ajung într-un loc unde era apă rece, cola cu gheaţă, limonadă răcoritoare, cu mentă, orice aş fi vrut să beau. Însă numai gândul ăsta şi-mi seca puterile. Am ridicat rucsacul pe umeri. Mi se părea mai greu ca o piatră de moară, tricoul asudat mă rănea la subţiori şi picioarele pline de băşici, încinse, refuzau să meargă. Deja înaintam greu pe cărarea plină de praf şi arşiţă, când a început urcuşul. Ăsta mi-a pus capac. Numai ruşinea m-a ţinut să nu mă întind acolo, pe pământ, şi să aştept să cheme cineva o ambulanţă. Am reuşit să mai merg câteva zeci de metri, nu ştiu în cât timp, fiindcă secundele se dilataseră îngrozitor, poate să fi fost şi-o jumătate de oră, şi-o veşnicie, şi dintr-o dată, după o cotitură, în faţă mi s-a ivit un sătuc. În nici doi paşi, am zărit o piaţă mică, cu un umbrar în stânga, unde erau adunaţi mai mulţi oameni. Una dintre franţuzoaice venea grăbită pe potecă, am înţeles apoi că în întâmpinarea mea, căci mă ştia în urmă.

– E o fântână sus, hai să bei! mi-a strigat ea, şi atunci mi-au dat lacrimile.

Nu ştiu dacă de bucurie că am găsit apă sau de fericire să fi regăsit undeva, într-un sătuc din nordul Spaniei, valoarea solidarităţii umane. Dar ştiu că atunci mi-am recăpătat una dintre emoţiile pierdute ale omenirii: încrederea în celălalt. Am simţit cum mi se încălzeşte sufletul şi, înainte de a mă repezi la apa limpede şi rece care şiroia din robinetul de alamă, am înbrăţişat-o pe fata aia necunoscută, şi ea pe mine, aşa cum îţi îmbrăţişezi prietenii pe care îi revezi după zeci de ani. N-am s-o uit niciodată, deşi nu-i ştiu numele şi nu-mi mai amintesc bine chipul ei. Am trăit alături de ea o jumătate de oră, una dintre cele mai grele din viaţa mea. Mi-a dat din apa ei, a luat-o înainte ca să găsească o fântână şi venea după mine, acolo unde mă lăsase, în caz că nu mai reuşeam să ajung. Toate astea pe o căldură toridă, prin praf, după douăzeci şi cinci de kilometri de drum, cu rucsacul greu în spate. Pentru o necunoscută. Pentru că pe Camino asta faci pentru oricine. Şi eu aş fi făcut la fel, şi chiar am făcut, într-una din zilele care au urmat.