Balcik. Mica sirenă a litoralului bulgar

Dacă ţi-ai pus cap compas Balcik, cel mai probabil, Frusina (navigatoarea personală de pe telefon) te va îndruma să o iei pe Autostrada Soarelui şi undeva, pe lângă Medgidia, să o coteşti către Negru Vodă.

După graniţă nu mai sunt decât vreo 60 de kilometri până la destinaţie, prea puţini ca să te mai aştepţi la surprize din partea poliţiei bulgare, aşa cum o ştiai de la anterioara călătorie, întâmplată muuulţi ani înainte.

Dar ceva surprize tot au fost.

Câmpuri galbene şi uscate pe partea noastră de frontieră, dar şi un senzor auto răutăcios care mi-a sugerat că nivelul uleiului nu e cel potrivit şi ar trebui luate măsuri.

Dincolo de punctul de trecere, alte surprize.

Un drum de asfalt îmbolnăvit de vărsat, cu nişte găuri care mi-au reamintit de vremuri de gri amintire din trecutul nostru mai vechi sau mai apropiat, dar şi, asta da surpriză, nişte câmpuri verzi şi vesele, inclusiv de floarea soarelui, cultură care, în partea noastră de Dobroge, are pălăriile plecate şi triste, gata – gata să pice din vârful beţelor uscate de secetă.

Da, peisajul bulgar este, în apropierea mării, mai proaspăt decât m-aş fi aşteptat, câmpurile mai bine lucrate.

Casele cam la fel ca la noi, parcă mai decolorate, şoselele, în schimb, majoritatea, mai ponosite, aşteptând încă binemeritata cămaşă de asfalt nou.

Iar Balcikul este cel pe care îl ştiam, dar şi un altul, surprinzător, cel mai adesea în bine.

Cel mai potrivit loc în care să-ţi întâlneşti fiica venită din Danemarca în vizită la prietena sa bulgaro – daneză.

Asta e, chiar şi întâlnirile româno-române se fac acum pe teren neutru.

Deşi numai neutru nu este.

La Balcik, 90% din turişti vin din România, jumătate din maşinile de pe stradă au numere româneşti, iar pe cheu, pe aleea teraselor, doar din când în când apare câte un meniu scris cu creta în bulgară, restul, înţelegeţi...

Toţi ospătarii sunt bilingvi, de parcă ar fi fost condiţie la angajare, iar soarele răsare încă, pentru acest oraş săpat în cretă, nu de la est, ci de la micuţul castel alb, Tenha Yuha / Cuibul Singuratic, locul în care a rămas şi după moarte, provizoriu, inima Reginei Maria, până la cedarea Cadrilaterului.

Construcţia a încercat să împace pe toată lumea: şi credinţa Bahai, şi influenţele islamice, şi stilul caselor bulgăreşti, şi ortodoxia românească.

Paradoxul este că operaţiunea a reuşit şi, astfel, mignona vilă personală a reginei este un fel de Mică Sirenă arhitectonică pe ţărmul bulgar al Mării Negre.

Fragilă şi puternică în acelaşi timp.

Căreia românii îi păstrează o loialitate specială, ajutată desigur şi de faptul că staţiunea este cea mai apropiată şi mai accesibilă de pe ţărmul bulgăresc, un drum la Balcik fiind aproape similar cu o deplasare la Constanţa, minus preţurile mari, înghesuiala de week-end şi atmosfera de distracţie ”la maxim” practicată pe litoralul românesc.

Pentru că Balcikul nu este un oraş zgomotos, pentru că Balcikul nu beneficiază de un cordon de plaje ca în alte staţiuni, care să permită aglomerări de lume veselă şi pusă pe distracţie, pentru că, la Balcik, cele câteva zile de vacanţă se petrec cu măsură, cu plimbări pe ţărm, cu excursii la Capul Caliacra sau la Mănăstirea Aladja, săpată în stâncă, cu popasuri la Restaurantul Dalboka, nu foarte departe pe drumul spre Caliacra, unde este şi fermă de scoici şi unde, nu v-aţi aşteptat la asta, meniul de scoici este oferta zilei.

Pentru cunoscători, la câţiva kilometri, este şi o fermă de melci, tot cu restaurant, unde... dar ştiţi deja despre ce este vorba.

Toate astea au fost prea puţin relevante pentru Lars – Peter Romanov, un pui bulgaro – danez, cu o mătuşă adoptivă româncă, cu două perechi de bunici, una din Jutlanda, Danemarca, cealaltă, locală, atente ca vulturii să prindă câte un minut de amor cu omuleţul.

Apa a fost caldă, verde şi foarte splashy, caisele aduse de mătuşa Laura, o minune, numai nenea cu mustaţă albă era cam fioros.

Pentru o clipă, doar pentru o clipă, nu are cum să te supere ceva sau cineva la Balcik.

Bulgar, danez, român, eşti acasă.