Batman în Dobrogea

Bun, a trecut 1 mai şi s-a deschis oficial sezonul pe litoral. Dar ce te faci dacă ajungi la mare şi vremea: a) îţi piteşte soarele după un strat de nori mai gros decât un obraz de politician (completează pe linia punctată, după preferinţe) b) îţi oferă o apă mai rece decât berea din reclamele cu Sfinx pe fundal c) pur şi simplu ai chef să vezi şi o bucată mai altfel din Dobrogea?

Păi e simplu. Te sui în maşină şi-o apuci pe E60, drumul de Hârşova. Nu mult, până-n localitatea Mihail Kogălniceanu. După ce treci de aeroportul Constanţei pe care avioane mătăhăloase ale armatei americane par că au aterizat doar ca să nu mai fie el aşa de singur şi de trist, părăseşti drumul principal şi te îndrepţi spre Târguşor pe DJ222. Câmpuri întinse cât vezi cu ochii, turme de capre care zburdă ca apucatele şi un galben de rapiţă orbitor. La intrarea în Târguşor, înainte de a trece calea ferată, coteşte la dreapta spre Gura Dobrogei. Ai face bine tot acum să-i cumperi maşinii tale ceva ca s-o îmbunezi, nişte pufuleţi, o răcoritoare, ceva dulce, nu de alta, dar bucata de drum care urmează (DC81) e puţin probabil să-i fie pe plac, din cauză de gropi, asfalt lipsă şi noroi pe timp ploios.

Cei din maşină însă vor avea o surpriză imensă. Peisajul dobrogean cu care poate erai obişnuit se schimbă radical. În loc de praf şi zări necuprinse, relieful se frământă şi se înverzeşte. Vegetaţie bogată, dealuri povârnite, apa Visternei care şerpuieşte alene după bunul plac înainte de a se vărsa în Casimcea.

Moment prielnic pentru a-ţi reaminti pentru ce ai bătut drumul până aici – pentru peşteri. Da, ai citit bine, în zonă calcare sunt multe şi cavităţile mai mari sau mai mici nu lipsesc. Cele mai cunoscute probabil sunt Peştera la Adam (care aduce mai degrabă cu un canion prin care apa s-a scurs cu mult timp în urmă) şi Peştera Liliecilor de la Gura Dobrogei, de neratat. Pentru a ajunge aici, urmează indicatoarele care te îndrumă spre Schitul Sf. Dionisie cel Mic şi lasă maşina chiar în faţa lăcaşului de cult, aflat în construcţie. Poteca porneşte chiar de lângă stâlpul de curent din faţă şi, după un urcuş de 10-15 minute, ajunge la prima intrare în peşteră – un aven, nerecomandabil turiştilor obişnuiţi. A doua intrare însă e cea mai des utilizată, suficient de mare încât să nu-ţi inspire claustrofobie din prima care continuă cu un pasaj uşor descendent, dar nu din cale-afară. Cu bocanci buni, sau măcar încălţări cu talpa neaderentă, lanterne frontale şi un pic de curaj, explorarea poate să-nceapă şi micul Cireşar-speolog care zace cu siguranţă în fiecare dintre noi se trezeşte la viaţă.

Important de ştiut e că peştera are o structură relativ simplă, cu două galerii principale, intitulate sugestiv Galeria cu Fosile, respectiv Galeria cu Ceramică. Deşi nu este amenajată, din loc în loc pe pereţi se văd săgeţi roşii care marchează direcţia de mers şi ruta optimă. Lumina bună, pasul sigur şi curajul în faţa micilor Batmani care chirăie şi-ţi fâlfâie din aripi la doar câţiva centimetri deasupra scăfârliei sunt de ajuns pentru a parcurge în aproximativ jumătate de oră toată peştera.

Odată ieşit din nou la lumină, poţi face un mic circuit pentru a nu te întoarce pe acelaşi drum. Poteca se continuă pe o brână de toată frumuseţea, trece prin apropierea unei a treia intrări, după care ajunge într-un punct de unde se poate coborî pe un drum de pământ destul de abrupt, dar mărginit de stânci misterioase, năpădite de flori.

Bonus – o şopârlă foarte verde care încearcă să se camufleze în peisaj deasupra unei sticle şi mai verzi, dovada limpede că omul de Neanderthal n-a dispărut, ci încă vieţuieşte printre noi şi umple natura de lucruri care nu-şi au locul aici. Poteca dă într-un forestier pe care, în cinci minute, te înapoiezi la schit. Pe drum însă poţi face o plăcută oprire într-un imens câmp de urzici, aviz amatorilor de ceai şi celor care simt dorinţe intense de autoflagelare.

Cifre: 480 de metri e lungimea totală a galeriilor, potrivit lui T. Orghidan, coautor al volumului Peşteri din România (Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984), carte în care se regăseşte şi o foarte utilă schiţă a peşterii.

Când să mergi: Oricând ai chef să laşi în urmă hărmălaia de pe litoral, schimbând-o pe o oază sălbatică de verdeaţă ruptă parcă din O mie şi una de nopţi.

Nu rata: Odată întors în Târguşor, abate-te şi pe la Mânăstirea Sf. Ioan Casian. Dacă vrei să continui în aceeaşi notă, şi aici e rost de o peşteră, cea în care se spune că a vieţuit sfântul în secolul IV.