Travel

articolul anterior articolul urmator

Croaţia şi lecţia de istorie

1
6 Sep 2013 20:13:10
Puţin Plecaţi
Bloc din oraşulcroat Lipik, cu o faţadă ce poartă încă 
urmele războiului din anii ’90. Alături, instantanee din trecerea celor 
trei biciclişti prin regiunea croată Slavonija FOTO Arhivă personală
Bloc din oraşulcroat Lipik, cu o faţadă ce poartă încă urmele războiului din anii ’90. Alături, instantanee din trecerea celor trei biciclişti prin regiunea croată Slavonija FOTO Arhivă personală

Cei trei biciclişti „puţin plecaţi“ în aventura europeană au trecut printr-o zonă marcatăde războiul care a măcinat în prima jumătate a anilor ’90 fosta Iugoslavie.

„Puţin plecaţi“ este povestea a trei bărbaţi care au renunţat la scaunele comode şi aerul condiţionat de la birou, la patul confortabil de acasă, dar şi la stresul şi problemele cotidiene, pentru provocarea unei călătorii-maraton pe bicicletă. Laurenţiu, Sebastian şi Andrei şi-au propus ca, pe parcursul a şase săptămâni, să străbată la pedale Europa, de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră. Plecarea s-a petrecut pe 27 iulie, din localitatea franceză Arcachon, iar punctul terminus ar trebui să fie Vama Veche, pe litoralul Mării Negre, unde ar urma să ajungă în cursul acestei luni.

Când vorbim despre Croaţia, majoritatea se gândeşte la zona de litoral, calitatea serviciilor, a infrastructurii rutiere, într-un cuvânt: turismul. Coasta Adriaticii se diferenţiază aici destul de mult faţă de cea a vecinilor italieni: ca organizare, servicii şi logistică, croaţii având o abordare mult mai germanică. Lucru care a făcut din zona litoralului o afacere eficientă.

Influenţele balcanice nu întârzie să apară, şi primul loc în care observăm acest lucru este şi locul în care petrecem cel mai mult timp: pe şosele. Acestea devin mai înguste, mai rarefiate, iar odată cu asta, mai puţine sau deloc variantele care ocolesc zonele înalte şi implicit căţărările.

Deşi lipsită de munţi înalţi, Croaţia funcţionează pe sistemul deal-vale, iar singurele şosele care suferă puţin din cauza diferenţei de nivel sunt autostrăzile, care pentru biciclete sunt interzise.

Gustul de acasă

Mai importantă decât asfaltul este mâncarea. O, da! Mâncarea are în sfârşit gust ca acasă, şi atunci când mănânci, te saturi şi nu scoţi o căruţă de bani din buzunar.

Dar dincolo de coastă sau mâncare, Croaţia mai are şi oameni. Poate sună aiurea spus aşa, dar gândiţi-vă că vine din partea cuiva care a simţit lipsa acestei prezenţe timp de mai bine de 30 de zile sau 2.500 de kilometri şi care obişnuieşte să pedaleze solitar şi cu ochii în pământ atunci când şi-a propus o destinaţie.

Deşi în tot acest timp am traversat ţări, culturi, locuri pline de conţinut, farmec şi trecut, chiar dacă nu sunt singur în acest voiaj, ceva tot îmi lipseşte. În toţi aceşti kilometri am ajuns la o concluzie: oricât de îndrăzneaţă, de palpitantă sau exuberantă pare această călătorie, pentru cei de acasă nu înseamnă nimic atunci când simţi că nu ai cu cine să o împarţi.

Damir, Anja şi Zeppelin

Întâmplarea ni l-a scos în cale, la sfârşitul unei zile nu neapărat interesante, dar cu eterna dilemă „unde dormim în seara asta?“, pe Damir, un băiat de 25 de ani care ne-a întrebat de unde venim şi unde vrem să mergem. Aşa a aflat el că ne căutam loc de căzut laţi pentru noaptea în cauză, prin urmare ne-a invitat la el, pe modelul „couch surfing“.

Fluenţă în engleză, iar de aici lucrurile au curs natural. Deschis şi relaxat, ne-a oferit un colţ şi saltele să dormim în casa lui veche, dar foarte prietenoasă. După cum ar spune ai noştri: „Omul sfinţeşte locul“. Aveam în faţă un exemplu elocvent.

A urmat o vizită la pubul lui preferat, unde am cunoscut-o şi pe prietena lui, Anja. De aici au curs muzica bună (pe rând, piese de la Rush, Zappa, Led Zeppelin şi alte nume mari), povestiri, râsete, halbe de bere şi a fost prima oară când ne-am relaxat complet.

Prima oară când l-am văzut pe Laur – de altfel discret şi sobru – zâmbind mai mult de 10 secunde, fără a avea un motiv, iar Seba din nou în elementul lui, în centrul atenţiei, povestind eternele fabule despre un băiat din zona Transilvaniei şi aventurile lui. Iar eu m-am surprins de multe ori zâmbind, tot fără motiv, din simplul fapt că a fost prima seară a călătoriei noastre când m-am simţit într-adevăr liniştit.

Discuţiile au continuat la Damir acasă, pe fundal de electro-jazz, cu poze din călătoria noastră, locuri de văzut în Croaţia, fasole cu cârnaţi şi clătite. Aş fi vrut să nu mai închid ochii şi să stau la poveşti despre ture, oameni, locuri şi peripeţii cu aceşti doi necunoscuţi care ne-au primit alături de ei fără niciun fel de ezitare şi pe care am avut impresia că îi cunosc de-o viaţă.

Cu greu am pornit ziua următoare la drum. După ce
ne-am planificat direcţia generală către graniţă, ne-am pus agale în mişcare. Având în minte imaginea celor doi oameni frumoşi pe care îi lăsăm în urmă, drumul nostru porneşte spre regiunea Slavonija. Izolez orice zgomot de fond şi pornesc înregistrarea scurtei lecţii de istorie pe care o primisem cu o seară înainte.

Case ciuruite de gloanţe

Vremea e răcoroasă şi umedă. A plouat ceva mai devreme şi peisajul rural începe să semene cu poveştile pe care le auzisem. Pedalez mai încet ca de obicei, dar undeva în faţă, de unul singur, pe o şosea cu trafic puţin şi case răzleţe. Una nouă, una veche... una nouă, una veche. Şi încerc să discern ce văd. „Veţi observa multe case vechi abandonate în Slavonija“, îmi zicea Anja. „Între ’91 şi ’95, în timpul războiului, aici au fost bombardamente.“

Şi, odată corelată imaginea cu vocea de fundal, cicatricile dezbinării Iugoslaviei începeau să se arate: sate întregi cu clădiri vechi, abandonate, unele din ele mormane de cărămizi, altele încă în picioare, dar ciuruite de gloanţe. Printre ele, răsfirate, case noi din cărămidă, netencuite şi toate arătând la fel şi purtând undeva într-un colţ insigna Uniunii Europene şi a programului de reconstrucţie.

Acum realizez cum e să retrăieşti în ritm de pedală istoria recentă a unor popoare zbuciumate de un război inutil şi nefavorabil nimănui. „Slovenia s-a desprins prima“, îmi spune Damir. „Avea o importanţă strategică nesemnificativă pentru sârbi. A urmat Croaţia, însă în Bosnia şi Slavonija, dar mai ales în Vukovar, au fost cele mai grele lupte.“

Cuvintele curg, şi odată cu ele aud în minte o piesă de-a lui Roger Waters inspirată de aceleaşi evenimente. Simt cum mi se umezesc ochii; este o linişte cumplită şi, ca într-o scenă apocaliptică, din câte o curte mai răsare câte un copil jucându-se de unul singur, fără urmă de adult în jur.

Înaintez constant prin ceea ce pare „cea mai suprarealistă“ stare ce am avut-o urmărind un documentar despre evenimente pe care lumea ar vrea să le şteargă din istorie. Istorie pe care am retrăit-o şi eu, foarte pe scurt, prin cuvintele simple ale unor oameni sinceri şi imaginile uşor umezite pe care mi le redă retina.

Mă gândesc la ai noştri, la decembrie ’89, la cel mai important eveniment istoric pe care l-am trăit şi pe care l-am înţeles mai bine aici, într-o ţară străină, pedalând...

Oameni ca noi

Ziua noastră se termină în Lipik, unde din vorbă în vorbă ajungem într-un apartament închiriat al unei doamne tare simpatice, cu care ne-am înţeles doar prin semne. Apartamentul se afla într-un bloc comunist, plin de urme de gloanţe pe pereţi, pe uşile garajelor sau pe cele de la scara blocului. O atmosferă ciudată pentru un străin, o combinaţie de teamă cu o senzaţie de linişte.

Odată cazaţi, îmi vărs bagajele lângă pat şi urc două etaje mai sus să plătesc. Mă întâmpină soţul doamnei, pe care cred că îl cheamă ca pe mine, dar pronunţat invers. Sunt încă în hainele ude de bicicletă, iar ei mă obligă să intru şi să iau un loc până vine fiul lor care ştie ceva engleză. Eu zic că nu, sunt ud, ei zic că da. Nu am cu cine să mă înţeleg, prin urmare cedez. Privesc sufrageria şi uit brusc unde mă aflu. Am senzaţia că lângă mine e tata care se uită la TV pe canale sport, iar mama mă întreabă dacă vreau ceva dulce.

Mă trezeşte brusc soneria. A venit fiul şi în sfârşit ne înţelegem. Stabilim ce şi cum, plătesc, apoi îi spun băiatului: „Locul ăsta îmi aduce aminte de casă. Parcă aici am crescut şi eu. Spune-le asta, te rog, alor tăi!“. Mă priveşte uimit, îi spun de unde sunt, apoi salut politicos şi ies repede până nu mă apucă şi mai tare dorul de casă sau alte stări pe care nu vreau să le afişez.

Lecţia mea de istorie se încheie aici, cu o concluzie simplă şi înfiorătoare: în spatele unor pereţi ciuruiţi de gloanţe trăiesc oameni ca mine şi ca tine, cu o bunătate neclintită de timp sau război. Oameni care nu vorbesc aceleaşi cuvinte ca noi, dar folosesc acelaşi limbaj al sufletului. Îmi aduc aminte şi de noii mei prieteni croaţi – Anja şi Damir – şi-mi răsună în minte ultimul vers din piesa lui Waters: „Each small candle lights a corner of the dark“ (n.r. – fiecare lumânărică luminează un colţ de întuneric).

Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
 

Avem o pagină proprie de interneto pagină de Facebook şi Twitter prin care să vă ţinem la curent cu călătoria „De la Atlantic la Marea Neagră”.

 

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Doru Dor
7.09.2013, 18:35:49

Bravo baieti, tineti-o tot asa!

Modifică Setările