Din nou prin Rusia lui Gogol

Pe lângă manifestările oficiale, am găsit timp să descopăr la faţa locului – la Moscova şi la St. Petersburg – întrecerea socialistă din Rusia de azi dintre nemuritorul suflet rusesc şi muritorul spirit capitalist. Pe lângă manifestările oficiale, am găsit timp să descopăr la faţa locului – la Moscova şi la St. Petersburg – întrecerea socialistă din Rusia de azi dintre nemuritorul suflet rusesc şi muritorul spirit capitalist.

După 11 ani, în octombrie 2015, Ceremonia de inaugurare a Cimitirului de Onoare al Militarilor Români mi-a dat şansa de a călători din nou prin ţara care l-a dat nu numai pe Gogol şi Tolstoi, dar şi pe Ivan cel Groaznic şi Stalin.

„Cum e Rusia?“, mă întreba cineva după revenirea în ţară.

– Rusia e Rusia! am dat eu un răspuns, care ar putea să pară o expediere politicoasă, dar care e, în realitate, un răspuns nimerit.

Ca să poată înţelege spusele mele, respectivul ar fi trebuit:

1) Să citească pe Gogol, Bulgakov, Ilf şi Petrov şi să vadă capodoperele cinematografice ruseşti.

2) Să fi călătorit în Rusia, ca mine, în mai multe rânduri.

3) Să aibă faţă de Rusia o privire definită prin ironie duioasă.

Cu acest răspuns, am evitat un moment stânjenitor. Cel în care eu aş fi explicat „Cum e Rusia“ vreo jumătate de oră, iar celălalt ar fi dat din cap aprobator fără să înţeleagă nimic.

Cum e Rusia? Răspund nu printr-o concluzie, ci prin istorisirea mai multor secvenţe, din care cititorii ar putea trage o concluzie.

*

La întoarcerea de la Volgograd, pentru a lua cursa de Bucureşti, trebuie să trecem de la Interne la Internaţionale. La Volgograd am fost supuşi unui dublu control antitero: la intrarea în aeroport, înainte de check-in şi la intrarea în sala de aşteptare. Deşi e greu de crezut că pe aeroport am fi putut primi un pistol, ne conformăm procedurilor şi înaintea suirii în avion.

La Moscova, trecerea spre Internaţionale înseamnă mai întîi verificarea paşaportului. O tipă mă scrutează pe faţă şi pe dos. Viza Ambasadei ruse la Bucureşti e verificată cu lupa!

În toate marile capitale occidentale, după ce ţi s-a dat paşaportul, îţi iei valiza de mână şi ieşi din spaţiul de frontieră. La ruşi, nu poţi face asta. Ieşirea e blocată de o uşiţă de vreun metru. N-o poţi împinge până nu apasă pe un buton tipa de la ghişeu. Am mai întâlnit aşa ceva în Cuba. Acolo, la Havana, uşa era uşă! Aici, la Moscova, aflându-ne la 25 de ani de la căderea comunismului, uşa a devenit uşiţă.

*

Toate marile aeroporturi au dispozitive de verificare electronică a bagajelor de mână şi a persoanelor. Ca să pui la control cureaua, ceasul, pantofii, ai la dispoziţie, lângă debutul benzii, recipiente de forma unor lădiţe.

La ruşi, aceste recipiente sunt nişte lighene de plastic uriaşe. Ele nu sunt puse lângă bandă, ci risipite prin toată sala. Să nu te miri dacă vei vedea cetăţeni în ciorapi, cu pantaloni stând să cadă în vine, umblând cu un lighean în mâini prin sală, ca să ajungă la bandă.

Eu, de exemplu, m-am confruntat cu o situaţie aparte. Nu puteam duce în acelaşi timp ligheanul şi valiza de mână.  Astfel că mai întâi am dus ligheanul cu lucruri până la una dintre benzi. După care, fuguţa-fuguţa, am adus şi valiza. La ruşi toţi cei care trec frontiera pe aeroporturi sunt scanaţi în chip obligatoriu. Am pus pe bandă valiza de mână, ligheanul şi geanta de umăr. După scanare, m-am instalat la capătul benzii pentru a-mi recupera lucrurile. Au venit valiza şi ligheanul. Geanta de umăr dispăruse. Veneau, în schimb, lucrurile altor pasageri. Unul după altul. Am început să mă agit. Oricui mă adresam nu-mi răspundea altfel decât cu „Circulaţi! Circulaţi!“, pe un ton de „Stai că trag!“. Altfel spus, să nu mai rămân acolo, să aştept geanta de umăr, ci să mă duc la avion, fără ea. Norocul meu că după vreo câteva bagaje străine şi-a făcut apariţia şi geanta. Dacă mai întîrziam acolo, mă trezeam pus în genunchi, încătuşat şi trimis balot în Siberia. Asta e Rusia! Când îi dai cuiva – fie şi o minimă putere – imediat devine un mic Stalin.

*

Am ajuns pe Şeremetievo, în drum spre Volgograd, pe la 7 seara. Aveam avion abia pe la 11 noaptea. Pornim în căutarea unui restaurant. În astfel de împrejurări, mai ales în Rusia, cele recomandate sunt restaurantele cu autoservire. Spre deosebire de cele clasice, aici poţi vedea personal ce ascunde o denumire. Cel de la ambasadă, venit la Şeremetievo, pentru a ne ajuta să ne descurcăm, ne duce la etajul de jos, la un restaurant cu autoservire.

Înainte de a coborî scara, observ o noutate pentru mine, iubitor de gadgeturi: un aparat cu accesorii electronice, asemănător celor de mâncare şi băutură. Vâri bancnota (ruble), apeşi pe codul scris, alături de preţ, sub cutiuţă, şi-ţi cade un cablu USB, o baterie suplimentară pentru telefonul mobil. Restaurantul e amenajat potrivit regulii: împinge tava. Treci pe lângă mâncăruri ruseşti: blinele, hrişcă. Se poate plăti şi cu cardul.

La caserie, mă uit după tacâmuri. Nu sunt cuţite. Ajutorul de la Ambasadă întreabă de ele în limba rusă. I se răspunde că vor veni mai târziu. Intrăm cu tăvile – eu şi secretarul general al MApN – într-o încăpere mai mică: sala de mese. Aproape toţi cei de la mese pigulesc texte la telefonul mobil. Tăvile celor care au consumat sunt mai departe pe mese. Căutăm cu privirile pe cineva care să vină să le ia. Descoperim o rusoaică la vreo 50 de ani, gen asistentă care îngrijea răniţii în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. E de treabă, ca toate femeile mai în vârstă ale unei ţări poreclite şi Mama Rusie. Da, dar în tot ceea ce face simţi de la o poştă Estul. Estul care, de 25 de ani a rămas în Rusia şi-n fostele ţări socialiste, peste tot: în oameni, chiar şi-n cei născuţi după 1989, în priviri, în gesturi, în pereţii hotelurilor, în prăvăliile de tip Consignaţia. Ia tăvile, le pune pe un zid şi plimbă straşnic, ca şi cum ar trage cu mitraliera, cârpa umedă pe măsuţă.

Vrem să aşezăm cele două tăvi pe masă, pentru a sta pe cele două scaune, faţă-n faţă. Realizăm că nu se poate. Deşi sunt două scaune, e loc pe masă doar pentru o tavă. Ne descurcăm ca-n Est. Celălalt ia mâncarea de pe tavă şi o pune pe locul rămas pe masă. Ajuns la somon (cea mai des întâlnită mâncare capitalistă în Rusia), mă ridic şi mă duc după cuţite. N-au venit nici acum. „Mai târziu!“, îmi spune casieriţa, cu inimitabilul surâs feminin rusesc făcut nemuritor de Nataşa Rostov din „Război şi pace“ al lui Tolstoi.

*

Schimb euro pe aeroportul Şeremetievo. Durează ceva. Angajata bate la calculator datele din Paşaport, şi alte date ştiute doar de ea, în ruseşte, de crezi că vrea să verifice dacă nu sunt cumva de la CIA. Cum un euro e şase ruble şi eu am nevoie să plătesc hotelul, mă pomenesc cu un purcoi de hârtii.

Deşi aveam schimbaţi banii, am mers la Bancă, la Volgograd, împreună cu ceilalţi membri ai Delegaţiei, ca să văd ce se întâmplă cu ei. Cele două case de schimb se găsesc în nişte nişe închise cu o uşă. Marginea de jos a uşii e puţin ridicată de la podele, astfel ca noul venit să-şi dea seama că e cineva înăuntru şi să nu bată.

După ce ai intrat, angajata apasă pe un buton. „Clac!“, face uşa, închisă categoric de un dispozitiv. Când ai primit banii, lucrătoarea apasă pe un buton. Uşa se deschide. „Următorul!“,  zice tipa în difuzoarele de afară.

Mă uit curios la cursul valutar. Ultima e grivna ucraineană. În dreptul ei sunt trecute doar zerouri. Rusia nu mai recunoaşte grivna ca monedă de schimb.

*

Noua călătorie în Rusia m-a făcut să-mi reamintesc spusele lui Tudor Arghezi din „Însemnări ruseşti“, Revista Fundaţiilor Regale, nr. 8-9, august-septembrie 1941: „Ruseşte, una cu trei fac şapte“.