Eu şi China

Pădurea de Piatră (precedată de o pădure adevărată). Eu, cu frumoasa chinezoaică în braţe, sub privirea maliţioasă (invidioasă?) a lui Ion Mircea.  FOTO Arhivă personală

N-am înţeles nimic din China. M-am aflat acolo două săptămâni în 1997, împreună cu încă patru scriitori: prozatorul Eugen Uricaru (pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor), poeţii Ion Mircea şi Vasile Dan şi criticul literar Cornel Ungureanu. Aveam 50 de ani, ca şi colegii mei, dar înţelepciunea vârstei nu mi-a ajutat.

Aşa cum nu mi-au fost de folos nici cărţile despre China citite înainte de călătorie. Ajuns la faţa locului, mi-am dat seama că mulţi autori europeni simulează, de fapt, înţelegerea stilului de viaţă din imensa ţară orientală, scriind o eseistică extatică, nerelevantă. (Abia mult mai târziu, stând de vorbă, ore întregi, cu eminentul sinolog Constantin Lupeanu, am reuşit să-mi fac, cât de cât, o idee despre lumea de acolo.).

Totul mi se părea absurd şi ininteligibil, începând cu Zidul Chinezesc. Deşi m-a impresionat grandoarea construcţiei (ce bine ar fi fost să fi existat şi la noi, românii, în 1944, un zid de netrecut, măcar în nord-estul ţării!), nu-mi dădeam seama ce rost are să înalţi un zid lung de 6400 de kilometri, înalt de 8 metri şi lat de 6, 5 în condiţiile în care o spărtură în el de numai o sutime de kilometru ar permite unei armate întregi să invadeze teritoriul păzit cu străşnicie.

Noroc că eram toţi veseli, asemenea unor studenţi. Cinci bărbaţi însumând, ca vârstă, 250 de ani ne purtam ca nişte adolescenţi, bucurându-ne de tot ceea ce vedeam. În ceea ce mă priveşte, am păstrat în amintire situaţii şi întâmplări importante numai pentru mine, pe care nu ar avea cum să le valorifice un filosof al culturii.

M-a mirat, de exemplu, faptul că majoritatea chinezilor nu ne consideră pe noi „albi” aşa cum noi îi considerăm „galbeni”, ci „nasuri mari” (raportând nasurile noastre proeminente la nasurile lor turtite).

Am remarcat, într-un parc din Beijing, sute de elevi care stăteau fiecare pe câte un scăunel, cu şevaletul în faţă, şi pictau trandafiri într-o deplină tăcere, iluminaţi de bucuria pictatului. La noi, dacă s-ar organiza aşa ceva, ar fi o hărmălaie de nedescris.

Piaţa Tien an Men. În prim-plan: Vasile Dan, Gao Xing, Cornel Ungureanu, Eugen Uricaru. În planul doi: Ion Mircea, eu. FOTO Arhivă personală 

În Piaţa Tien an Men, luând cunoştinţă de vastitatea ei, m-am gândit că, dacă Piaţa Universităţii din Bucureşti ar fi avut aceleaşi dimensiuni, Ion Iliescu ar fi trebuit să convoace mineri din toate ţările Europei de Est ca să o poată ocupa.

Superstiţia este atât de puternică, încât nici o autoritate chineză n-ar fi reuşit să mă elibereze.

Ceva senzaţional mi s-a întâmplat într-un sat din sud, unde am vizitat o casă ţărănească, făcută din bambus. Casa, asemănătoare cu o locuinţă lacustră, era aşezată pe piloni şi avea numai etaj. Am urcat toţi la etaj, iar eu m-am apropiat din curiozitate de vatra casei, constând într-o mică suprafaţă căptuşită cu ceramică, pe care se făcea focul, şi un fel de ceaun atârnat cu trei lanţuri de tavan. Translatorul nostru, Gao Xing, a strigat îngrozit să stau pe loc, deşi focul era stins. Mi s-a explicat apoi că dacă, din greşeală, aş fi păşit peste cenuşă, aş fi provocat spiriritele şi, ca să le temperez, ar fi trebuit să rămân trei ani ca slugă a acelei familii de ţărani. Superstiţia este atât de puternică, încât nici o autoritate chineză n-ar fi reuşit să mă elibereze.

Muntele de Jad. În rândul din faţă: Eugen Uricaru, Cornel Ungureanu, Vasile Dan. În rândul al doilea: eu, Ion Mircea. FOTO Arhivă personală 

Ajungând, în apropiere de Tibet, la Muntele de Jad, m-a emoţionat un obicei al locului: îndrăgostiţii cărora li se interzice să se căsătorească se sinucid aruncându-se într-o prăpastie anume (foarte potrivită, într-adevăr, pentru sinucidere, cum am constatat apropiindu-mă de marginea ei). Chiar şi tineri aflaţi în situaţia lui Romeo şi Julieta din alte părţi ale Chinei tot acolo vin să se arunce.

M-a uimit Pădurea de Piatră, aflată undeva, în aceeaşi zonă, unde am întâlnit chiar o pădure de piatră, creată de fantezia geologiei. Era vorba, probabil de o magmă vulcanică străveche care, prin jocul întâmplării, luase cândva, în urma vreunei erupţii, forma a mii şi mii de trunchiuri de copaci.

Acolo am trăit şi o mare deziluzie. O chinezoaică frumoasă, dintr-un sat din apropiere, m-a lăsat să o iau în braţe şi să mă fotografiez cu ea. Timp de câteva minute, am fost fericit. Am aflat însă imediat, când Gao Xing mi-a tradus gângurelile fetei, că trebuie să-i dau zece yuani, fiindcă ea din asta trăieşte, se lasă fotografiată, pe bani, cu turiştii străini.