Jurnalul călătorului în ceaţă

Şi totuşi oamenii se schimbă. Unii mai mult. Alţii mai puţin. Unii mai devreme. Alţii, foarte târziu. Am scris pasajele de mai jos cu ceva timp în urmă. Nu foarte demult. Dar azi, navigând prin arhive personale şi recitind unele rânduri, nu pot să cred că "atunci" gândeam aşa. Azi văd lucrurile diferit. Azi aş fi scris altfel. Cred că trebuie din când în când să ne dăm întâlnire cu noi înşine, ca să ni se facă ruşine şi să vrem să creştem.

Apropos, ştiaţi că din 1945 până astăzi, pe întreg globul pământesc au fost doar 26 de zile de pace? Asta s-ar cuveni s-o spunem de fiecare dată când ne aflăm în faţa unui auditoriu adecvat.

Aşa că eu, chiar dacă vreau să vă povestesc alte lucruri, mai întâi ţin să vă spun, încă o dată, că din 1945 până astăzi, pe pământ nu au fost decât 26 de zile în care copiii planetei nu au plâns, visând la linişte şi pace.

În altă ordine de idei, am plecat nu demult spre o nouă etapă a vieţii mele. Schimbarea aceasta m-a făcut să înţeleg că încă mai pot fi o totală mirare în cunoaşterea, ca prima oară, ca în prima zi a lumii înconjurătoare, a realităţii, de parcă n-am mai văzut nimic până acum. E minunat când mai putem fi impresionaţi, surprinşi, când ne mirăm, când descoperim noul, când încă mai avem resurse sufleteşti.

În avion, în drumul spre Londra, deasupra unor munţi, Igor, băiatul care stătea alături de mine, mi-a zis:

-          Ştii, ei alungă norii. Asta pentru ca să poată ieşi lumea în oraş sâmbăta şi duminica. Să se distreze.

Eu, deformată de lecturile pentru vacanţă  despre globalizarea pieţei şi creşterea economică, despre pacea democratică şi paritatea puterilor precum şi cu altele asemenea, m-am trezit judecând  în termeni de guvernare globală, încercând să ghicesc cine oare plăteşte avioanele care alungă norii… Un viitor subiect de cercetare... Dacă e adevărat, înseamnă că o fi o afacere bună asta cu barurile şi cafenelele...  Poate aici, proprietarii de restaurante plătesc inclusiv rachetele, avioanele sau helicopterele, care urcă sus în cer vinerea şi intervin în mersul mamei-naturi, alungând norii, ca nu cumva să stea englezii în casă la sfârşit de săptămână, când ar trebui să iasă în oraş şi să-şi risipească finanţele... Am mai aflat că guvernele ţărilor nordice investesc  o mulţime de bani în programe speciale de reabilitare psihică a celor cu tendinţe suicidale. Nu e de mirare, oamenii nu văd soarele cu lunile. Iar fără vitamina D3 naturală e cam greu să iubeşti viaţa… M-am gândit că la noi e bine. Aşa, cu toate lipsurile noastre... Doar noi avem soare, uneori chiar prea mult!... Şi nu doar pe cer…

Am ajuns. În primele două ore, am stat pe pat în cămin şi am plâns pe Skype cu părinţii mei. De fapt, plângeam doar eu. Ei râdeau, amuzându-se de mine, care, după părerea lor, în sfârşit am aflat ce înseamnă viaţa. Eu le povesteam în ce condiţii tragice va trebui să locuiesc, iar ei mureau de râs când le spuneam că în căminul  acesta cu siguranţă se vor muta toţi şoarecii Londrei ca să le cânt eu la chitară. Tatăl meu m-a liniştit. Mi-a zis că nu există şoarece pe pământul ăsta care să aleagă să locuiască la mine, când sunt atâtea gospodării în care ar putea mânca omeneşte.

Şi atunci bocetul meu s-a terminat imediat. Am înţeles că am doar două variante, să mă complac în tristeţea mea ori să mă autoevacuez. Aşa că, am plecat. Mi-am pus bentiţă cu flori şi am  mers la o recepţie organizată de Ambasada Moldovei în Marea Britanie. De îndată ce am păşit pragul am şi fost prinsă într-un interviu pentru radio. Am povestit totul, în afară de bocetul de la cămin, bineînţeles. Cred că am jucat perfect rolul unui om fericit.  Da, de fapt totul pe lumea asta e joc, imagine. N-ar fi rău ca la reuniuni de nivel înalt, oficialii noştri să afişeze o stare de bine, de satisfacţie şi împlinire şi astfel, poate ar inspira mai multă încredere mai marilor lumii. Că până la urmă şi ei, mai marii, sunt în general ca şi noi, nu le plac cei care îşi plâng de milă, ci aceia care ştiu cum să se lupte cu norii.

L-am întâlnit pe Tony Hawks la acea recepţie. El este autorul cărţii ”Tenis cu moldovenii”. Am pus la cale un interviu cu el în câteva zile.

Am rămas surprinsă de cât de modest şi cât de deschis poate fi un om care scrie cărţi într-un regat.

Totuşi, este ceva miraculos în interacţiunea asta a noastră cu scrisul şi cu cititul...

-  I don’t speak English! vroiam să strig în gura mare pe parcursul primei săptămâni. Mă uitam atentă la ei şi înţelegeam că nu-i înţelegeam.

- Vreţi să pun bonul în punga cu  produse?” întreabă vânzătorul.

- Lovely!” răspunde cumpărătorul din faţa mea.

Ei, cum adică „Lovely”?! ”Of course!”, îi răspund eu la aceeaşi întrebare şi ochii casierului se îndreaptă miraţi  spre mine. Ura! Am găsit secretul stabilirii contactului cu omenii de pe această insulă, trebuie să fiu eu ÎNSĂMI.

James, colegul meu de masterat, mi-a explicat că nici el nu înţelege prea bine dialectul celor din nord, pentru că el e din Kent şi că trebuie să am răbdare, că degrabă voi deveni ca şi ei şi nu mă va mai înţelege nimeni nici pe mine. James are un alt fel de umor, pe care eu nu-l înţeleg întotdeauna. Cred că nici el nu înţelege glumele mele, dar râde. Aşa, de bună creştere. Aşa sunt ei în regat, la ei noblesse oblige.

La cursuri, colegii mei îşi iau notiţe direct pe notebook şi mă înnebunesc cu ţăcănitul tastaturilor în timp ce profesorul vorbeşte. Eu, însă, ca pe vremurile bune, scriu în  bătrânul caiet.

Nu ştiu cum e mai bine pentru viitorul omenirii, dar pentru mine este absolut necesar  să nu dispară cărţile, chiar dacă mi-am cumpărat Kindle şi acum nu mai car bagaje suplimentare la avion.

La sfârşitul primelor două-trei săptămâni, m-am surprins gândindu-mă că n-am mai auzit demult grai românesc. M-am trezit îngânând: ”Şi-aşa-mi vine câte-odată”… Dar n-am reuşit să cânt prea mult  pentru că dincolo de geam, unde se construieşte un teren de sport, a strigat cineva: „Hai davai, mai repdi!” Da, se pare că e adevărat că trebuie să fii atent la ceea ce-ţi doreşti...  M-am simţit ca la Chişinău auzindu-i, dar m-am întrebat de ce nu i-am auzit la prezentări de cărţi în edificii de pe malul Tamisei despre care poţi doar să visezi, la concerte din cadrul Festivalului din Bloomsbury,  la prezentarea filmului „Playing the Moldovans at Tennis” la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare Europeană sau, cel puţin, pe terenurile de sport unde Tony Hawks îi antrenează pe cei care nu-şi pot permite să plătească lecţii de tenis?  De ce nu i-am văzut în Hyde Park în weekendul în care m-am plimbat cu Olga sub cerul de pe care tocmai se alungaseră norii? De ce nu i-am auzit lângă Stonehenge, întrebându-se cine totuşi a adus acele pietre şi ce au vrut să însemne ele pe vremuri? Toate astea fără bilete de intrare, fără taxe, fără mari cheltuieli. Toate astea le poţi face în mai puţin de o lună şi acolo poţi vedea lume de peste lume. Mai puţin de pe la noi... O fi din cauza că  în general suntem puţini şi şansele de a ne întâlni prin lume sunt mai mici? Eu aleg să cred aşa.

Şi totuşi, în fiecare seară, după fiecare confruntare psihologică sau culturală cu această nouă, pentru mine lume, şoptesc în gând „Vivat Moldova!” şi mă topesc de dor şi de mândrie. Pentru că noi nici nu ne dăm seama câte mai avem de descoperit, de construit, de atins. Noi avem tot viitorul în faţă, la noi totul abia urmează să se întâmple, totul abia începe...

Vă voi mai povesti lucruri interesante care mi se vor întâmpla aici. Acum însă vă las. Merg în oraş cu universul meu universal la braţ. Vrem să urcăm pe London Eye ca să vedem lumea de dincolo de ceaţă şi, pentru ca bucuria să fie deplină, iar globalizarea  la ea acasă, vom încheia ziua, în culmea fericirii, adică la McDonalds.

To be continued...

Apropos, din 1945 până astăzi, pe întreg globul pământesc, au fost doar 26 de zile de pace…