Travel

articolul urmator

Lista schimbărilor

1
12 Sep 2012 12:35:19
Traian Danciu

Eu aş spune că şi în ziua de astăzi pentru 80% din familiile de români vizita unei rude din străinătate este, dincolo de bucuria revederii, un eveniment sub semnul speranţei.

Speranţa la o îmbunătăţire a situaţiei materiale sau cel puţin la recuperarea dintre lipsurile care îngreunează viaţa de zi cu zi. În familia mea a fost la fel, apoi a fost altfel, iar acum, pare-se, e din nou ... aproape la fel.

Fiecărei vizite în România îi este premergătoare o pregătire ritualizată în cei douăzeci de ani de când eu trăiesc în Occident, iar ai mei în continuare acolo, unde i-am lăsat. Cu o săptămână înainte de plecarea înspre România îmi sun mama, o pensionară văduvă care trăieşte în provincia transilvană, îmi sun fratele, sora şi bunica. Pe toţi îi întreb acelaşi lucru: ce anume îşi doresc din Germania. În cele din urmă întocmesc o listă cu acele dorinţe sau nevoi. Nevoile şi dorinţele anilor `90, ale anilor 2000, iar acum ale anului 2012...

La începutul anilor nouăzeci listele erau lungi şi ticsite de mărunţişuri. Pe peronul gării din Sigişioara îmi lua minute în şir să-mi cobor toate genţile şi valizele din tren, pe care apoi le număram, mai înainte de a-mi îmbraţişa familia.

Recordul a fost de 11 bucăţi. Apoi vremurile s-au schimbat în România, iar eu trăind în străinătate măsuram schimbarea în aceste “liste cu dorinţe” şi în numărul bagajelor (din `95 încoace în kilograme, zborul cu avionul devenind mai accesibil). De la conţinutul aparent banal al celor unsprezece bagaje, s-a ajuns la “un parfum bun”, la medicamente speciale, la o anumită bluză de o anumită firmă, la un aparat electric făcător de minuni ş.a.m.d.

Mama are o pensie mică, raportată la anii de muncă şi la aşteptări, dar care, raportată probabil la realitatea muritorului de rând din România, depăşeşte în multe cazuri nivelul mediu, deşi nu ajunge la două sute de euro. Totuşi, în ultimii ani, ea începuse să se descurce oarecum, cel puţin în cele de zi cu zi. Pentru cheltuieli mai mari, reparaturi la casă şi altele, fireşte, o ajutam mereu noi, “copiii”.

Fratelui meu, un harnic întreprinzător mijlociu care întâmpină de ani de zile greutăţile de rigoare, dar care în general se multumeşte cu puţin, până acum câţiva ani cel mai mare ajutor pe care i-l puteam oferi, era să străbat cu el târgurile de maşini din Germania, să îl ajut cu tradusul negocierilor şi al informaţiilor necesare, cu procurarea actelor şi numerleor de export. Pentru el şi vanitatea lui redusă un after shave se încadra deja în zona luxului.

De câţiva ani încoace conduce o Dacia Logan şi pare mulţumit. La întrebarea, dacă işi doreste ceva din Germania, raspunsul e: “nimic”! Iar la insistenţele mele: “o cremă de faţă pentru bărbaţi”. Soră-mea îşi dorea în ultimiI ani produse cosmetice naturiste, fără chimicale. Bunică-mea răspunde mereu: “te rog nu-ţi cheltui banii pentru mine. Am de toate, nu am nevoie de nimic”. La ea nu a ţinut nici argumentul meu: “mai bine îmi spuneţi de ce aveţi nevoie sau vă doriţi, decât să mă lăsaţi să dau bani pe cadouri de prisos”. Pe ceilalţi îi conving mai devreme sau mai târziu să îmi spună ce îşi doresc sau de ce duc lipsă.

Acest ritual e, de 22 de ani încoace (iar asta de două, trei ori pe an!), parte din viaţa mea şi a familiei mele, rămasă în România. El mă ajută să înţeleg cum o duce familia mea, iar într-o oarecare măsură, care este situaţia reală în ţară, dar mai ales, situaţia dincolo de informaţiile pe care le am din presa online, dincolo de imaginile create şi răspândite de aceasta.

În curând mă voi întoarce în România pentru prima dată anul acesta. Condiţionat de muncă, am petrecut ultimii doi ani în Rusia, de unde abia am revenit în Germania. Vizita în România va fi pe fugă, una spontană şi foarte scurtă. Aşadar telefonatele mele premergătoare vizitei şi în vederea întocmiriI acelei „liste cu dorinţe“ sunt şi ele la subiect. Ritualul acestei vizite se anunţa a fi doar o prescurtare a celui consacrat in ultimii douăzeci de ani.

Realitatea românească nu mi-e străină, chiar dacă nu trăesc în mijlocul ei, mă consider un om interesat şi informat, care nu a uitat nici o secundă de unde a plecat. Detaliile “tehnice” din viaţa personală a familiei mele îmi sunt de asemenea cunoscute: bolile şi evenimentele, precum şi grijile legate de reducerea sau majorarea salariilor şi pensiilor, preţul benzinei şi al biletelor de călătorie CFR, cel al medicamentelor şi al vizitelor medicale, al şpăgilor, preferinţele politice ş.a.m.d.

Şi totuşi partea cu “lista” de la telefon a fost o surpriză, iar ritualul a fost demolat de o realitate care de data aceasta m-a depăşit în timp record. Oare să fi avut prea multă încredere în listele mele, în sfinţenia ritualului, care în ultimii ani, chiar şi în pofida crizei economice mondiale, îmi crease impresia că situaţia alor mei, şi a ţării în general, e pe drumul înspre mai bine?

M-a orbit pe mine nedreptatea socială dintr-un stat în care capitalismul-şoc şi autocratismul ţin loc de libertate şi democraţie (Rusia), în aşa fel încât nu am mai perceput schimbările în rău din România la scara lor reală?

La telefon:

Ce sa îţi aduc din Germania?

Nimic. Nu-ţi cheltui banii pentru mine!” – răspunsul standard, obligatoriu. Totuşi, abia ce încep sa-mi expun imbatabilul argument, devenit şi el la fel de obligatoriu şi standard, cand ea şi începe să îmi spună: “ah, doar dacă poţi, adu-mi te rog capsule cu omega 3.

Atât?

(tăcere)

Spune-mi, te rog, de ce ai nevoie, fără probleme. Decid apoi eu, dacă pot sau nu, să le şi aduc.”

Păi... Adu-mi atunci şi un gel de duş şi un şampon pentru volum, eventual şi o cremă de faţă. Parfumul pe care l-am primit la Crăciun imi mai ajunge până la Crăciunul viItor... Hmm. O pastă de dinţi şi o loţiune de corp... Hmmm...

(tăcere de partea mea)

(tace şi ea)

Apoi:

Sunt absurdă, nu-i aşa? Îmi pare rău, nu am nevoie de toate astea. Îţi dai seama că le am pe toate, le-am cumpărat de la noi, de la magazinul ăla cu produse nemţesti, dar au fost scumpe şi nu ştiu, zău, ce fac după ce s-or termina... Lasă, adu-mi doar tabletele, ne descurcăm noi.”

(aud ruşinea prin telefon. Şi aud şi înlăcrimarea. Apoi un suspin uşor. Mi-e ruşine mie.)

Cum să fii absurdă!? Nu eşti! Linişteşte-te, te rog. Eu sunt cel care te-a întrebat, ce să aducă şi te-am rugat să îmi spui, de ce ai nevoie... Sunt doar puţin surprins. Lucrurile astea au dispărut de mult de pe listă..... Sper că nu spui acum să îţi aduc şi ulei, făină sau zahăr, margarină..”. (am spus-o râzând, de jenă, confuz, din dobitocie.)

Soră-mea, angajată a statului într-o funcţie de administraţie la nivel lcoal, nevastă şi mamă, intră probabil în casă, ascultă răspunsurile mamei, o vede inlăcrimată, işi imaginează afirmaţiIle mele şi preia receptorul.

Îţi spun ceva sincer, că văd că mama nu poate. Avem de nevoie de de toate, de orice. Ne lispsesc multe, din toate lipseşte câte ceva. Le putem cumpăra şi aici, dupa cum ştii, dar nu ni le permitem. E jenant, crede-mă. Mama îşi permite ori medicamente, ori praf de spalat, ori mâncare, ori cosmetice. De haine să nu mai vorbim. Şi noi economisim unde putem. Şi cu siguranţă ţi-am fi recunoscători pentru tot ce poţi aduce, fiindcă la voi totul e mai ieftin şi mai bun... Aşa că de data asta mai bine nu întrebi!

Discuţia a continuat...

Iar în capul meu începe să se scrie o listă.

Şi bunică-mea? Ce să-i aduc ei?

Nu fi caraghios! Nimic! Ea nu vrea nimic! Ea doar vrea să nu îţi cheltuieşti banii şi să te vadă curând. Asta vrem toţi. Ceea ce îţi spun, e doar ca să ştii ce te aşteaptă. Aici e tot mai rău. E ca pe vremea lui Papură Vodă. Exagerez puţin, dacă îţi spun că e ca pe vremea când îţi număram valizele pe peron! (...)

"Bunicii adu-i o cutie de bomboane, se va bucura. Pe lângă ea a trecut timpul.... Ea nu a mai ieşit din curte de mai bine de o jumătate de an, nu mai aude şi nu mai vede bine, chiar dacă altfel e în putere la cei 95 de ani ai dânsei. Pentru ea lumea, aşa filtrată de copacii din curte şi de slăbirea fizică, e în ordine, mulţumirile şi nemulţumirile ei au bun simţ." 

"Nu cred că mai ştie, cine conduce acum ţara sau guvernul şi cred că nici nu vrea să o ştie. Poate că în lumea ei am duce-o cu toţii ceva mai bine! Că aici ăia de sus, de la putere, îşi bat joc de noi, toată lumea îşi bate joc de toată lumea. Ar fi practic sa vezi lumea prin coroana copacilor din curte şi să nu mai auzi tot. Eu din păcate trebuie să merg zilnic la birou, iar la sfârşitul lunii să-mi împart banii cu banca şi cu colegi binevoitori şi mai avuţi, să urăsc frigiderul care mă priveşte uimit cand îi deschid uşa, să-mi plâng de neputinţă. Aşa e! Asta e!

(....)

La finalul telefonatului am întrebat: “Atât de rău?”. Răspunsul a urmat simplu şi dureros: “Da!” “E ca-n '90”, am mai spus mirat. “Nu pentru toţi, dar pentru mulţi”, a urmat promt răspunsul.

....

“Lista” acestei vizite va fi martora schimbării, şi a acestei schimbări: din nou in mai rău. Ea pare a fi copia uneia de la începutul anilor `90. Iar eu mă gândesc să renunţ la biletul de avion şi să mă pornesc la drum cu maşina... 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Alexandra Malaies
14.09.2012, 17:04:52

extraordinar de real articolul!

Modifică Setările