M-am fotografiat cu Obama

În airbus-ul cu care traversăm Atlanticul am locul la distanţă de locul Domniţei (precizez pentru cititorii lipsiţi de o minimă cultură: Domniţa e soţia mea). Stau lângă o franţuzoaică fandosită, care, ori de câte ori mă ridic şi ies pe culoar ca să mă dezmorţesc, se arată oripilată, scoţând un fel de gemete-vaiete intraductibile.

Mă vede mare şi greoi, i se pare că există riscul să mă prăbuşesc peste ea sau să-i distrug, cu o simplă mişcare a cotului, un întreg eşafodaj al confortului pe care şi l-a construit repede, încă de la instalare. Are un laptop pe măsuţa pliantă, căşti în urechi, păhărele cu ceai, cafea, lapte şi apă lângă laptop. Se uită şi la televizorul de pe spătarul din faţa ei (fiecărui ocupant al avionului îi stă la dispoziţie un asemenea televizor). Catastrofă! Domniţa îmi transmite prin cineva un ziar (Le Monde), iar eu, neîndemânatic, răstorn păhărelele pe genunchii franţuzoaicei. Ce să fac? Ce să fac? Cu un şerveţel, şterg genunchii victimei, ridicându-i puţin fusta. Aştept să fu pălmuit, dar – surpriză – franţuzoaica devine instantaneu tandră şi recunoscătoare.

*

Greşesc cei care pretind că blocurile de optzeci, o sută sau peste o sută de etaje din New York te fac să te simţi strivit. Nici vorbă de aşa ceva. Sunt nu doar cinci sau şase blocuri de acest fel, ci sute, compunând împreună o grandioasă  ţâşnire a materiei spre cer. N-ar fi exclus ca zeii să se considere sfidaţi de această cutezanţă a oamenilor. Sentimentul meu nu este unul de strivire, ci de solidaritate umană, de elan, de încredere în cele mai îndrăzneţe proiecte. Primul bloc a fost construit prin 1930. Ce repede au reuşit americanii să ridice acest oraş care pare capitala galaxiei noastre (şi nu este nici măcar capitala statului New-York!).

*

Câteva zile la rând ne plimbăm prin Manhattan, de dimineaţa până seara. Ori de câte ori vreau să o fotografiez pe Domniţa, o surprind privind în sus. Toată viaţa mi-am dorit să o fac să înalţe astfel privirea, spre ceva demn de admiraţie. Şi iată că reuşesc acum, cu ajutorul americanilor.

În Times Square

*

În Manhattan totul funcţionează, populaţia este mereu activă, viaţa are ceva trepidant. Metroul cu trei căi de dus şi trei de întors, adevărată autostradă subterană, limuzinele, frumoase şi maiestuoase (n-am văzut automobile de mic litraj), maşinile utilitare, autobuzele cu etaj, trenurile suspendate, ambarcaţiile de pe East River şi de pe Hudson, avioanele şi helicopterele (unele cu regim de taximetre) oferă spectacolul unei imense agitaţii ordonate. Într-un poem despre cuminţenie, Blaga spunea, emoţionant, „toate stau la locul lor”. La americani toate se mişcă pe traiectoria lor, fără să se împiedice unele pe altele.

Pe fluviul Hudson, cu Domniţa

*

Prietenii mei din New York mă invită într-o seară la restaurantul Rasputin, dintr-un cartier rusesc al metropolei. Pe mese se află un fel de schele de oţel nichelat, pe care farfuriile, aduse în flux continuu, se orânduiesc sub formă de etaje. Mănânc somon afumat de la etajul unu cu salată de crudităţi de la etajul trei. Mă întreb dacă nu se va alcătui până la urmă un zgârie-nori de mâncăruri.

Urmează un spectacol de dans-divertisment, foarte sexy, cu balerine provenite de la Balşoi teatr (aşa se spune şi cred că e adevărat, fiindcă dansează toate nu numai cu acel simţ artistic specific ruşilor, ci şi cu un profesionalism desăvârşit). La sfârşit, ele coboară în ringul de dans al restaurantului şi dansez şi eu cu două dintre ele (succesiv). Sper că am fost, la rândul meu, la nivelul unui balerin de la Balşoi teatr.

*

Cartierul Queens nu seamănă deloc, dar absolut de loc, cu imaginea consacrată a New-York-ului. Nu are nici o clădire înaltă. Este alcătuit din vile – fiecare în altă formă – din cărămidă aparentă, cu hornuri mari, pentru şemineuri, în stilul caselor englezeşti din timpul dinastiei Tudorilor. Mii de asemenea vile, străjuite de copaci bătrâni... Mă plimb prin Queens ca printr-o poveste. Ferestrele n-au geamuri, ci vitralii. În faţa fiecărei case sunt mici grădini, atent îngrijite, fără garduri. Nici un trecător nu intră pe proprietăţile lipsite de apărare, ca să rupă flori sau pur şi simplu ca să-şi satisfacă, aşa cum s-ar întâmpla la noi, curiozitatea. Există garduri invizibile, construite din bun-simţ şi respect al proprietăţii.

*

Mergem, cu vaporaşul, până foarte aproape de Statuia Libertăţii. Reuşesc să-mi imaginez bucuria fără margini pe care o trăiau emigranţii, veniţi din locuri sumbre ale lumii, pline de restricţii, când vedeau apărând în plină lumină această reprezentare de o măreţie naivă a unui nou început. Ce frumos te primeşte America! Nu este vorba de o simplă acceptare, ci de o ospitalitate activă, de un îndemn: Fii binevenit! Hai să construim aici, împreună, ceva fără egal, hai să trăim frumos, hai să respectăm regulile nu ca să le respectăm, ci ca să ne simţim liberi! Nu contează de ce naţionalitate eşti, nu contează ce religie ai, nu contează nici măcar trecutul tău, aici eşti ceea ce faci!

Acest mod de a-i primi pe nou-veniţi se simte pretutindeni, nu numai în faţa Statuia Libertăţii, ci şi pe stradă, în magazine, în metrou. Aproape toată lumea te încurajează, te îndrumă dacă ai nevoie, îţi acordă încredere.

*

Pe străzile New-York-ului sunt foarte mulţi oameni urâţi. Turtiţi, deşiraţi, aduşi de spate, crăcănaţi, cu feţe ca nişte bidoane sau cu corpuri ca nişte saci de cartofi. N-am văzut nicio femeie frumoasă după care să întorc capul (foarte bine, pentru că nici nu e voie să întorci capul după o femeie!). Încrucişarea de rase despre care s-a vorbit ca despre o condiţie pentru apariţia unor exemplare umane armonioase n-a dat aici – cred  – rezultate. Dimpotrivă. Dar new-york-ezii, frumoşi sau urâţi, au apoape toţi ceva dinamic şi luminos. Îmi place cum merg (altfel decât europenii): săltat, cu paşi mari, cu vârfurile picioarelor îndreptate înainte, ca să ajungă cât mai repede acolo unde trebuie să ajungă.

În Central Park

*

Faptul cu adevărat regretabil este altul: că atraşi de bunăstarea americanilor, vin aici neisprăviţi cu miile, din toate continentele, care fac repede copii, simulează că se integrează în societatea americană, obţin ajutoare sociale etc. etc. Nu este exclus ca în timp uriaşa maşinărie a civilizaţiei să se împotmolească în acest roi imens de lăcuste umane.

*

Pe vremea când eram copil, iar o călătorie în America părea ceva cu totul şi cu totul nerealizabil, din cauza restricţiilor drastice impuse de regimul comunist, îmi imaginam un mod original de a ajunge în Statele Unite. Mă gândeam să sap, neştiut de nimeni, noaptea, un puţ în curtea casei din Suceava, un puţ adânc, foarte adânc, prin care să străbat planeta şi să ajung de partea cealaltă a ei, pe pământ american.

*

Pe aproape toate clădirile sunt arborate, dintr-un elan spontan al locatarilor, steaguri americane. Mă uit melancolic la cele cincizeci de stele (ce n-aş da ca şi în România oamenii să aibă motive să fie mândri de ţara lor!) şi le dau altă semnificaţie decât aceea reală. Este vorba de... calitatea Statelor Unite. Dacă şi ţările ar fi clasificate aşa cum sunt clasificate hotelurile – de una, două, trei, patru şi cinci stele – , America ar putea fi considerată o ţară de cincizeci de stele. Este de ajuns să priveşti New-York-ul noaptea, de peste fluviu, semnalizând din milioanele sale de lumini ca o gigantică navă cosmică, ca să consimţi la această calificare.

*

Într-un supermarket îţi dai seama repede că americanii au regândit inteligent toate obiectele de care ne servim zilnic, că le-au reconfecţionat într-o variantă mai practică, de la chiuvete la zăvoare şi de la nasturi la râşniţele de cafea. Singurul raion care îi prezintă neajutoraţi este acela de elemente de decor. Când încearcă să-şi artistizeze viaţa americanii devin înduioşător-ridicoli, ca un copil fără voce care ar încerca totuşi necontenit să cânte. Mă uit minute în şir la farfuriile de plastic pline cu struguri de ipsos, la ramele cu îngeraşi durdulii în relief pentru fotografiile de familie, la fântânile arteziene miniaturale, cu lumini multicolore în continuă mişcare, ca girofarurile.

– Vreţi să cumpăraţi ceva? mă întreabă o vânzătoare amabilă.

– Doamne fereşte! îi răspund (în gând).

*

Octavian Paler avea dreptate să deplângă, referindu-se la America, disproporţia dintre civilizaţie şi cultură. Dar ceea ce probabil n-a înţeles el este că există la americani o frumuseţe a civilizaţiei, a funcţionalităţii, a creaţiei tehnice. Un laptop HP pe care l-am cumpărat dintr-un supermarket foarte popular, cu preţuri mici, acccesibile oricui (Best-buy), este frumos, cu design-ul lui, cu funcţionarea lui mătăsoasă, ca un poem.

*

Nu duc lipsă în America de literatură (am valiza plină de cărţi). Am constatat însă că poliţiştii americani nu prea sunt sensibili la frumuseţea literară a unui text, mai ales atunci când el apare într-un document oficial. Am făcut această constatare încă de la sosire, pe Aeroportul Kennedy, când, completând un formular, în loc să scriu adresa la care am să locuiesc în America, am scris, jucându-mă, că am să locuiesc în inima americancelor. Poliţiştii mi-au explicat cu toată seriozitatea că, dacă nu pot indica o adresă adevărată, cu street şi number, va trebui să iau imediat avionul înapoi, spre România. Drept urmare, m-am conformat şi, oftând adânc, am scris o adresă cu street şi number.

*

Am fost şi la Washington şi m-am fotografiat cu Obama, după cum se poate vedea într-o fotografie alăturată. Am făcut lobby pentru politicienii din România preferaţi de mine şi l-am sfătuit să nu dea niciodată mâna cu ceilalţi. I-am explicat că eu sunt cel mai valoros scriitor din România. L-am rugat să le vorbească americancelor despre mine ori de câte ori apare la televizor.

El a râs, n-a zis nimica.