Maramureş, plai cu flori. Episodul 3: Valea Izei

Cică odată, foarte demult, au descălecat prin părţile Maramureşului nişte pui de români, alungaţi de năvălirile barbare. Căutau o vatră de sat într-o zonă ferită, cu munţi şi, mai ales, cu ape în jur. S-au împărţit în mai multe cete şi strigau unii la alţii peste dealuri şi văi. După ceasuri bune de căutare, unul dintre ei a urlat: IEUD! (Nu, nu „E ud“, ci „Eu aud“, „aud“ susurul apei.) Un altul, de peste un deal, i-a răspuns: ŞIEU.

Aşa că de-atunci până-n zilele noastre cele două localităţi sunt cunoscute cu aceste nume.

Din şoseaua ce leagă Vişeul de Sus de Sighetul Marmaţiei se desprinde spre sud-vest un drum minunat care trece prin satul Bocicoel şi coboară din creştetul dealului în Bogdan-Vodă, pe Valea Izei. Drumul şerpuieşte printre căpiţe şi peisaje care oricând ar putea ţine loc de definiţie într-un dicţionar vizual pentru termenul „idilic“.

Oamenii îţi zâmbesc larg din poartă, iar pe fetele tinere le vezi mereu îmbrăcate în haine de sărbătoare. C-aşa-i pe-aici portul „de club & mall“. Că-i nuntă, că-i botez, că-i duminică sau zi înroşită în calendar, oamenii locului îmbracă straie populare.

Nimeni nu se miră, nimeni nu te-arată cu degetul; dimpotrivă, dacă nu-ţi porţi costumul tradiţional cu mândrie abia atunci îţi pui tot satul în cap.

După Bogdan-Vodă, localităţile curg liniştite, ca apele Izei. Ieud, Şieu, Rozavlea, Bârsana. Fiecare are biserica ei de lemn, cu bârne fumegate şi turla înţepând cerul. Fiecare are câte un fiu al satului cu care oamenii se mândresc: Hruşcă, de pildă, e pentru cei din Ieud cam ce e Lupu Rednic pentru şieuani. În curţi se zăreşte câte-un soi de copac în crengile căruia zac atârnate oale, cratiţe, care mai de care mai colorate, mai felurite, mai curate. Se cheamă clenci şi, pe de o parte, dă de veste dacă în curtea respectivă există o fată bună de măritat şi, pe de altă parte, dă seamă de hărnicia gazdei. Dacă-i 2 în 1… carevasăzică fată de măritat harnică, norocul drumeţului holtei!

În Ieud trebuie să treci pragul muzeului popular al familiei Pleş – un soi de MŢR în miniatură, dar care, plasat chiar în inima Maramureşului, capătă şi mai mare greutate şi sens. Casă tradiţională este, scaune mici cât pentru Mutulică & Co sunt, icoane mai vechi decât veacul – cum să lipsească?

În plus, n-ai cum să nu observi un sistem inovator de uscare a rufelor în tindă, atunci când plouă, prin acţionarea unor pârghii. E cert. Dacă românul s-a născut poet, moroşanul s-a născut meşter. Dovadă stă şi Biserica din Deal, una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureş, aflată în patrimoniu UNESCO, loc în care s-a găsit în 1921 un document numit Codicele de la Ieud, care ar data din 1391. Dacă ipoteza s-ar adeveri, Scrisoarea lui Neacşu (1521) nu ar mai fi cel mai vechi document scris în română.

În Bârsana, principalul punct de atracţie este cu siguranţă mânăstirea de maici. Cu clădiri multe, muzeu, biserică pe mai multe niveluri, flori cât vezi cu ochii şi alei mici care nu te duc încolo sau încoace, ci se îndreaptă toate într-un singur loc: în SUS.

Cifre: 57 de metri – atât măsoară biserica Mânăstirii Bârsana, a doua construcţie de lemn ca înălţime din Europa.

Când să mergi: Mai ales în zile de mare sărbătoare, când preotul şi copiii satului străbat uliţele, cântă, zâmbesc şi le transmit bucurie celor pe care îi întâlnesc în cale.

Nu rata: Să iei masa la una dintre pensiunile de prin partea locului. Cu 15 lei poţi să mănânci o minunată mămăligă „în pături“ (strat de mămăligă, strat de brânză, strat de mămăligă, strat de brânză, ca „prăjitura televizor“ – fără brânză, fireşte – de pe vremuri), nişte cârnaţi afumaţi de casă tăiaţi cu bărdiţa şi poţi să stropeşti totul c-o gură (două, trei, că nu ţi le numără nimeni!) de horincă din partea casei.