O ghenă locuită de oameni, în briza caldă a Tirenianei

Un drum în cel mai mare oraş din sudul Italiei te transformă, fără să vrei, într-un detectiv interesat să dezlege enigma mizeriei în care zace lumea napolitană.

Centrul oraşului Napoli este un enorm tablou vivant inchinat suprarealismului: bărbaţi si femei elegante, făcând risipă de cochetărie, merg la treburile lor, la serviciu, la magazine, la universitate, păşind printre gunoaie.

Hârtii, pungi sfâşiate, cămăşi, pantaloni putreziti, scaune descentrate, oglinzi sparte, cutii de carton, lăzi de lemn, tot ce nu a mai avut loc în casele şi în prăvăliile napolitanilor a fost adus pe stradă. Luat în picioare, plouat, bătut de vânt, împrăştiat de măturători leneşi, între un trotuar si altul, gunoiul stă în drum jucându-se printre paşii trecătorilor.

Murdăria napolitană nu trăieşte doar pe piatra cubică, adesea sărită, ciobită, ieşită de la locul ei a oraşului. S-a mutat pe pereţi, a intrat în ziduri, s-a întins ca un tatuaj pe clădirile acestei civilizaţii alambicate - răsfăţate, până toamna, foarte târziu, de briza caldă a Tirenianei.

Casele şi sediile instituţiilor, palatele, catedralele, troiţele Madonnei, statuile sunt mâzgălite cu spray-uri colorate. Nu împodobite cu câte un graffiti deocheat ori ireverenţios, ci spoite cu semne indescifrabile - lozinci de o clipă care au dat pe dinafara minţii autorilor lor nevăzuţi. Oraşul e bolnav de aceste inscripţii, ca de un psoriazis întins în toate cutele pielii. Sunt peste tot, chiar dacă în cvartalele de lux, cu nume melodioase şi ademenitoare - Medaglie d’Oro, Vanvitelli, Salvator Rosa - se rarefiază şi, pasager, dau iluzia că dispar.

Nu dispar, ci sunt însoţite şi aici - pe terasele acestui amfiteatru multicolor, alcătuit din vile şi condominiuri flancate de ficuşi, rodii şi palmieri - de fluviul aerian de ambalaje şi pungi ferfeniţate care zboară de colo-colo, purtat de vântul neobosit al mării. E o ninsoare continuă de resturi menajere, o sărbătoare a delirului de vopseluri, a împroşcării sub semnul anonimităţii, care pulsează pe mai toate străzile Napoliului.

Nu e nimic exagerat în toată această descriere. E adevărul pur, golit de patimă: un oraş superb, cu rădăcini în Antichitate, binecuvântat cu o climă blândă, se zideşte lent într-un labirint de mizerie.

Cum s-a ajuns aici? Tipul acesta de lume, în care fierbe astăzi Napoli, e contagioasă? S-ar putea extinde în alte părţi ale Europei? Există vreun leac pentru aceasta logodnă promiscuă a oamenilor cu propria debandadă?

Dacă îţi aminteşti de cărţile lui Roberto Saviano, ajungi să te gândeşti că de vină este Camorra, mafia sângeroasă a Campaniei, care are în mâinile ei inclusiv serviciile de salubrizare. Numai că mafia se ocupă cu deşeurile radioactive, cu afacerile cifrelor mari, ale transportului şi depozitării gunoiului în sens industrial, nu îi împinge pe napolitani să îşi arunce resturile pe stradă, să profaneze pereţii caselor în care îşi duc viaţa sau ai catedralelor în care îl caută pe Dumnezeu.

Mâzgăliturile care tencuiesc orice zid al oraşului vechi - că e de templu sau de bodegă - nu intră în bilanţurile contabile ale Camorrei. E doar un viciu tulbure al napolitanilor, să îşi acopere pereţii cu frescele acestea imposibile, care elogiază dezordinea, deruta, bezna care au acaparat minţile oamenilor.

Dacă le ceri tinerilor acestui oraş o explicaţie pentru declinul din jur, primeşti răspunsuri mai simple, din spatele unor chipuri îmbujorate de o asemenea curiozitate: „Napolitanilor, pur şi simplu, nu le pasă deloc de spaţiul de dinafara locuinţei lor. Nu consideră că le aparţine”.

Sunt tineri ca toţi ceilalţi din Europa, trăiesc la numitorul comun al rezonabilităţii, străini de îngustimea patriotismelor locale, de fanatismul celor care văd în obârşia proprie locul unde începe şi unde se termina lumea. Îşi adoră oraşul, dar îi detestă păcatele şi, atunci când cred de cuviinţă, îşi cer, într-un exerciţiu gratuit de retorică, chiar scuze pentru ele.