Napoli, vulcanul care erupe poezie de stradă, iar Pizza e binecuvântată chiar de Papa Francisc

„Vezi Napoli, apoi poţi să mori“, spune proverbul. E greşit. „Vezi Napoli şi abia aştepţi să te întorci acolo“. Aceasta este varianta corectă.

În oraşul italian Napoli e musai să ajungeţi pe înnoptat, căci se impune un minim stagiu de acomodare cu vibraţia oraşului, un scurt purgatoriu către frumuseţea dimineţii. Fie vreme bună, fie vreme rea, lăsaţi bagajele şi daţi repede o fugă în port. De acolo, la lumina neoanelor stradale, veţi zări un cartier de case albe, aşezat în trepte. E Mergellina. Numele acesta vă spune ceva dacă aţi citit cărţile Elenei Ferrante. Dacă nu, până să le citiţi, mutaţi privirea înainte, spre mare. În depărtare, pâlpâie un far. E insula Capri, reşedinţa de vară a Sophiei Loren sau a Claudiei Cardinale. În stânga, se ascunde temutul vulcan Vezuviu, a cărui erupţie a şters de pe hartă oraşul Pompei la începutul mileniului I.

E beznă, aşa că nu mijiţi ochii, nu vă chinuiţi să-l căutaţi din priviri, căci în zori priveliştea vă va îndemna, oricum, la exclamaţii. Dar până dimineaţă e timpul să încercaţi o pizza, doar sunteţi în Italia. La căptul falezei dinspre Piazza Vittoria, se găseşte Sobrillo, cel mai căutat restaurant din oraş, fără a fi neapărat şi cel mai scump. I s-a dus vestea peste mări şi ţări. În meniu se întind zeci de feluri de pizza - doar când le citeşti îţi lasă gura apă - dar turiştii nu pot comanda chiar orice, căci există pizza numai şi numai pentru localnici. Un soi de mândrie locală  a la carte. Deşi sunt europeni ca noi toţi, napolitanii au altfel de gusturi - poate mai aspre, cine ştie? -, iar patronii nu riscă să-şi vadă clienţii  strâmbându-se în timp ce muşcă din blatul crocant şi apoi frăgezit, obligatoriu, cu ulei de măsline, după o reţetă doar de ei ştiută. Dar turiştii acceptă, până la urmă, această segregaţie culinară, deşi poate că ar vrea să se simtă şi ei napoletani măcar pentru o pizza, dacă nu pentru o viaţă. Nu se poate.

Pizza binecuvântată de Papa Francisc

Totuşi, aveţi ce alege, staţi liniştiţi! Spre exemplu, cum vă sună: „Pizza binecuvântată de Papa Francisc?”. Şi nu e doar o tehnică de marketing, nu e nici o minciună frumosă, e adevărul acolo. Într-o zi, Papa Francisc a poposit la Napoli şi i s-a făcut foame – e şi el om – aşa că s-a înfruptat cu pâine, sos de roşii şi ulei de măsline. Auster, după cum puteţi vedea, dar ne-am obişnuit cu traiul dus de Papa Francisc, un trai pe care unii l-au etichetat imediat ca fiind de stânga, dar haideţi să n-o dăm pe politică şi să ne întoarcem la mâncare. Ei bine, atât de mult i-a plăcut Papei gustul napolitan, încât a binecuvântat coca din care a muşcat şi uite aşa s-a născut un nou fel de pizza, pe care turiştii îl vor pomeni în vecii vecilor. Iar dacă nu vreţi să amestecaţi religia cu tacâmurile, aveţi alte sortimente cu gust divin, căci, până la urmă, nu mâna Papei face diferenţa, ci mâna bucătarului.

Vă veţi îndestula cu pizza sau cu paste sau cu fructe de mare, după preferinţe, veţi ridica privirea din farfurie pentru a mai trage cu ochiul la valurile ce lovesc digurile din Golful Napoli, iar în acest timp un bătrân chitarist va cânta, în şoaptă, dar cu pasiune, o melodie de prin părţile Vezuviului. „Chella la” se numeşte, puteţi să o căutaţi pe youtube, e un cântec de dragoste rănită (cum altfel!), dar la Napoli nu e loc de nostalgie, nici de întristare, nici de suspin. La Napoli e marea frumuseţe, la grande belezza.

A doua zi, întunericul de cu seara va căpăta forme: Vezuviul îşi va face loc printre nori, ca patron natural al oraşului, vapoarele vor ancora în port, iar Insula Capri va deveni, cu siguranţă, destinaţia zilelor viitoare. Iar dacă nu e Capri, e Ischia, iar dacă nu e Ischia, e coasta Amalfi. Toate sunt la o aruncătură marină de băţ, deci în timpul turiştilor ar însemna o oră-două de mers cu vaporul din portul Molo Beverello.

Dis- de-dimineaţă, veţi privi îndelung cerul, marea, castelul din port, dar nu uitaţi să priviţi în jur. Pe faleză vor trece tineri îndrăgostiţi, pe care imediat pun ochii comercianţii clandestini de romantism: asiatici şi negri, victime ale realismului politic, debracaţi într-un oraş cuprins, definitiv, de realism magic. Ei bine, aceşti simpatici negustori îmbie cuplurile cu trandafiri coloraţi, cu un gest care îmbină perfect cerşetoria cu eleganţa: se apleacă uşor în faţă, cum făceau odată bărbaţii când invitau femeile la dans, şi rostesc, teatral, cuvântul „innamoratissimi“, cea mai frumoasă dovadă lingvistică a ceea ce numim, pe scurt, dragoste.

Până să ajungeţi în centrul istoric al oraşului veţi trece printr-un labirint de străduţe unde soarele n-a pătruns niciodată. Acolo, la parterul unor blocuri cu tencuială căzută, veţi găsi larg deschise porţile unor ateliere mărunte de manufactură, un soi  de afacere de familie, deşi afacere poate că e prea mult spus, dar, orişicât, fiecare napolitan ştie că trebuie să se descurce cum poate. Miroase a cauciuc ars şi a vopsea şi a igrasie, iar în colţurile blocului sunt decupate mici altare pentru Fecioara Maria, îngrijite, luminate şi ornate cu flori de plastic. Nimeni, nicăieri în lume nu o mai venerează pe Fecioara Maria aşa cum o fac drept-credincioşii din Napoli. Numai în oraşul Mafiei fărădelegea se putea combina atât de graţios cu legea divină.

Clădirile istorice din centrul vechi sunt legate, aerian, de sârme pe care napoletanii îşi întind rufele la uscat, scripeţi din care vântul mai desprinde, uneori, câte o cămaşă de noapte sau câte o pijama din mătase şi o aruncă în capul turiştilor.

Pe străzile înguste, scuterele de fabricaţie italiană îşi fac loc prin mulţime, fără claxoane, fără înjurături. În preajma Paştelui, meşterii napoletani scot la vânzare tot felul de ornamente minuţioase cu Iisus răstignit, sculpturi kistch-ioase, dacă e să le privim cu ochi de esteţi, dar critica nu-şi mai are rostul acolo unde poezia a coborât de secole în stradă. În faţa barurilor veţi găsi tineri care sorb din ţigări, căci, la fel ca în România, şi în Italia fumatul e interzis în spaţii închise.

Zeul Maradona
Veţi urca spre Piaza Plebiscito. Intraţi în catedrală, aprindeţi o lumânare electronică pentru sufeltele celor adormiţi, apoi aşteptaţi pe scări să bată clopotul la oră fixă. În faţa bisericii, în fiecare seară, copiii improvizează o poartă din ghiozdane şi încing o miuţă pe piatră cubică.Toţi, dar absolut toţi se visează Maradona - Il Dio, El Dios, Dumnezeul napoletanilor de orice vârstă. A trecut un sfert de secol de când Maradona a părăsit Napoli, dar chipul său este pictat în continuare pe ziduri. Maradona este emblema  oraşului. Maradona e în camerele de hotel, Maradona e pe magneţi de frigider, Maradona e pe căni şi fulare, Maradona e pe cărţi poştale. O singură dată s-a mai întors Maradona în oraş, căci Fiscul italian i-a interzis să mai pună piciorul în Cizmă, dar acea singură vizită a oprit viaţa. Napoletanii şi-au pierdut minţile, au oprit maşinile în  mijlocul drumului, s-au urcat pe capote, au început să cânte şi să plângă. Cu greu, carabineirii au putut opri acea manifestaţie de dragoste stradală. Maradona a venit, a văzut încă o dată Napoli şi a plecat, căci nu mai avea nimic de cucerit. Regăsise un popor napolitan care crede în eterna reîntoarcere a lui Diego. 

Din Piaza Plebiscito, urcaţi în continuare pe Via Chiaia, cea mai importantă arteră comercială din oraş, unde frecvent se petrece următoarea scenă: o domnişoară iese ţipând dintr-un magazin şi aleargă disperată după propriul său scuter, tocmai furat. Evident, nu se mai poate face nimic. Oamenii o compătimesc din priviri, dar nu se opresc, căci suntem totuşi în oraşul Mafiei, unde un scuter furat este considerat doar un mic furtişag.

La apus, coborâţi din nou în port şi încercaţi fructele de mare de la restaurantul Atlantico, servite cu vin alb şi  cu umor italienesc. Spre exemplu, un chelner s-a uitat insitent spre un turist, apoi şi-a scos telefonul, a căutat o poză pe Google, s-a uitat din nou la clientul său şi i-a spus: „Semănaţi cu Heath Ledger!“.  Ba chiar a chemat şi un coleg care să-i confirme că nu bate câmpii. Până la urmă s-a ajuns la concluzia că turistul era chiar mai frumos decât marele Heath Ledger, dar asta doar pentru că actorul american nu mai trăieşte. Turistul a apreciat şi gluma, şi fructele de mare. „Vezi Napoli, apoi poţi să mori”, e deviza oraşului de mii de ani. Greşit. „Vezi Napoli şi abia aştepţi să te întorci acolo”. Aceasta este varianta corectă.

Nu rataţi oraşul subteran şi muzeul secret!
În caz că plouă, puteţi vizita Catacombele lui San Gennaro (Sf. Ianuarie), din vechiul cartier Rione Sanità (Calea sănătăţii). “Oraşul subteran”  a fost folosit ca refugiu pentru populaţia civilă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Muzeul Arheologic Naţional este şi el amplasat tot în Rione Sanità este amplasat şi Muzeul Arheologic Naţional. Dacă nu cumva sunteţi prea pudici, aici puteţi vizita aşa-numitului Muzeu secret, care conţine sculopturi, fresce şi mozaicuri cu caracter erotic descoperite la Pompei, oraşul acoperit de lavă la erupţia Vezuviului din anul 79 d.H. Cenzurate de-a lungul timpului de morala creştină, lucrările au putut fi admirate pentru prima dată de publicul larg după ce trupele revoluţionare conduse de Garibaldi au ocupat oraşul în anul 1860. Apoi, cenzura s-a reinstalat până în anul 2000, când, la cumpăna dintre secole, colecţia erotică a redevenit publică.

Mic îndreptar financiar

• Zbor Bucureşti - Napoli şi retur – 100 de euro de persoană la companii lowcost (Blue Air şi Wizz Air).
• Taxi Aeroport Naploi - centru- 20 de euro.
• Autobuz Aeroport Napoli - centru – 3 euro.
• Tren Napoli  -Pompei- 5 euro.
• Tren Napoli - Vezuviu- 5 euro.
• Vapor Napoli - insula Capri- 20 de euro.
• Vapor Napli - insula Ischia- 15 euro.
• O pizza -  între 6 şi 10 euro.