Neozeelandezii şi casele lor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Casa Maori din Bluff FOTO Shutterstock
Casa Maori din Bluff FOTO Shutterstock

Mărturisire: Ca şi Petru, m-am lepădat de trei ori în ultima vreme de principiile mele şi anume de a călători numai spre vest, de a evita ţările exotice şi de a nu face o pasiune pentru natura sălbatică.

Primul lucru uimitor, când am aterizat la Christ-church, a fost că nu trebuie să schimb ora pe ceas: o singură rotaţie înainte a limbilor era de ajuns. Diferenţa de 12 fuse orare făcea inutilă altă manevră. Ne aflam exact pe partea opusă a pământului. „Cum e să stai cu capul în jos?“, m-a întrebat un prieten. „E bine pentru picioare“, i-am răspuns. După 40 de ore de şedere pe scaun în avion, răspunsul nu mai era chiar o glumă.

Cum am mai spus, am străbătut în lung şi lat insula de sud a Noii Zeelande, cu o maşină închiriată, alt mijloc de transport neexistând. Am locuit la pensiuni şi doar accidental la hotel. Aşa că am avut şansa de a cunoaşte îndeaproape oameni ai locului.

Pensiuni cu proprietari vârstnici şi simpatici

La Collingwood, lângă strâmtoarea Cook, casa aparţinea unui cuplu relativ în vârstă, el, profesor universitar, specialist în industrie alimentară, ea, fotograf şi autoare de cărţi de călătorie în Africa, amândoi, prietenoşi, fireşti, umblând desculţi ca hipioţii.

Casa, în stil japonez, cu grădină interioară podită în care trona o mică fântână ţâşnitoare, cu uşi glisante şi geamuri enorme, adăpostea o bogată bibliotecă literară, cu volume de Tennyson şi Joyce. Fusese construită, ca mai toate, în scop familial, dar, după ce copiii se risipiseră, începuse a fi închiriată şi nu atât din raţiuni pecuniare, cât din dorinţa proprietarilor de a veni în contact cu lumea. O dorinţă a majorităţii neozeelandezilor, care resimt, probabil, izolarea şi depărtarea.

La Berrytown, altă pensiune, alt cuplu vârstnic, la fel de simpatic şi pus pe vorbă: de unde sunteţi, ce faceţi, ce aţi văzut din Noua Zeelandă, încotro vă îndreptaţi, să ştiţi că şoseaua e inundată şi, dacă nu puteţi trece, întoarceţi-vă la noi şi aşa mai departe.

Inundaţia şoselei e recurentă pe coasta de vest a insulei sudice, unde ne-a plouat torenţial, ne-a bătut vântul, ce zic eu, ne-a atins o aripă a uraganului care tocmai devastase Samoa şi Fidji. Casa, de vânzare: proprietarul, care lucra în grădină şi avea negru sub unghii, cânta la pian în aşteptarea încetării crizei, ca să obţină un preţ convenabil.

La Bluff, în extremul sud, acelaşi cuplu trecut de şaizeci de ani, ai cărui copii şi nepoţi nu se mai întorc în casa familială, acelaşi anunţ: „For sale“. Aici aflăm cele mai multe lucruri despre Noua Zeelandă. Doamna casei aparţine celei de-a cincea generaţii de localnici.

Bluff e cea mai veche aşezare europeană din ambele insule. Nu demult, de când se acordă o mare atenţie primei civilizaţii a locurilor, datând de 1100 de ani, a fost construită o Casă Maori, un fel de templu adăpostind totemuri şi obiecte străvechi, pe care gazdele noastre ni l-au arătat cu mândrie, deşi erau englezi, urmaşii lui Stewart care au colonizat insula cu două sute de ani înainte.

Urmele englezilor

Britanicii au lăsat, la rândul lor, urme de neşters, inclusiv limba, toponimice, tot aşa de numeroase ca şi cele maori, „breakfast“-ul cu ouă „poached“ sau „scrumbbled“  şi „bacon“ la tigaie, de care am avut zilnic parte. Nu există localitate, cât de mică, aşa cum sunt toate, unde să nu întâlneşti o Queenstreet sau un Queenspark.

Regina Victoria a vizitat Noua Zeelandă la sfârşitul secolului al XIX-lea, călătorind cu vaporul pe traseul lui Cook sau Stewart, pe la Capul Bunei Speranţe, Oceanul Indian, ocolul Australiei pe la sud, din teama de veşnic furioasa Mare a Tasmaniei, ceea ce explică de ce noii sosiţi în Noua Zeelandă au descoperit sudul îndepărtat înaintea nordului mai apropiat. Cât a durat călătoria din 1897 a unicei suverane a Marii Britanii care s-a încumetat s-o facă, nu ştiu.

Doar Elisabeta a II-a s-a mai bucurat de o domnie destul de lungă ca să şi-o fi permis, mai ales că cele vreo 40 de ore de avion de azi sunt o nimica toată pe lângă lunile de vapor ale predecesoarei sale regale, dar se pare că, Noua Zeelandă nemaifiind dominion britanic din 1947, cam de când s-a urcat ea însăşi pe tron, n-a mai văzut rostul deplasării.    

Să nu uit de case: rareori cu etaj, din lemn, cele de locuit, din cărămidă, cele oficiale sau bisericile, în stil Tudor sau Victorian. Cu excepţia lui Christchurch, dărâmat de cutremur, celelalte localităţi din insula sudică par decoruri de film, cu verandele lor deschise din lemn „brodat“ şi vopsit în alb sau verde sau albastru, fără garduri, dar cu garaje, precedate de gazonul englezesc clasic şi urmate de straturi de flori de al căror nume n-am nici cea mai mică idee. Fermecătoare în puritatea lor butaforică, sunt totuşi locuite de zeci de ani, de aceleaşi familii, confortabil dotate cu tot ce pretinde modernitatea noastră cea de toate zilele.

Cu excepţia lui Christchurch, dărâmat de cutremur, celelalte localităţi din insula sudică par decoruri de film, cu verandele lor deschise din lemn «brodat» şi vopsit în alb sau verde sau albastru.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite