Periferii divine: Răchitiş
0
Ceva mai sus de 1000 metri, pe plaiurile domoale ale Tarcăului, un mic sat de munte reuşeşte cu greu să supravieţuiască. Un adevărat paradox, pentru că natura a fost aici mai mult decât darnică.
O comunitate în care anul trecut, după spusele unui localnic, s-au născut doi copii iar cimitirul a înghiţit 30 de vieţi. Un trai aspru, lipsit de binefacerile secolului XXI. Oameni cu chipul parcă cioplit în gresia muntelui lor, dar cu o privire de copil fericit atunci când te întreabă: "Aşa-i că e frumos pe la noi?", ştiind că răspunsul nu poate fi decât unul singur.
Cu greu, un drum pietruit pe alocuri reuşeşte să urmărească meandrat Valea Rece, fir năvalnic de apă, poate singurul care reuşeşte să mai rupă din liniştea omniprezentă. Pentru cei de aici, viaţa nu este deloc comodă. Pentru citadinii îndrăzneţi ar putea reprezenta un week-end de vis. Iar pentru cei care fac de două decenii strategii de dezvoltare rurală, stând comod în fotolii ergonomice, Răchitişul nici nu există, ca şi multe alte sate, cu care am avea tot dreptul să ne mândrim.
Ca şi în alte situaţii, te rupi cu greu de astfel de spaţii. La coborâre mai întorci capul de câteva ori, încercând să menţii cât mai viu în minte conturul festonat al orizontului. Un sentiment amar te încearcă, aducându-ţi aminte de "orizontul" unor atotştiutori cu înalte funcţii, care declarau public că prin judeţ nu prea ar fi loc de circuite turistice, că totul s-ar rezumă la trei, patru obiective. Şi atunci amăreală se cam transformă în spută. O spută pe care ţi-e ruşine să o elimini în astfel de colţuri imperfecte de rai. Ar fi o împietate. Dar ce contează? La noi şi raiul (sau măcăr periferia lui, mahalaua divină) pare atins de imperfecţiune. Iar sputa o trântim flegmatic pe pavele citadine, în loc să o scuipăm cu precizie între ochii unor astfel de specimene, tratament necesar pentru eliminarea cataractei, după două decenii de orbire...
Se încarcă comentariile...
