Podu' Calului şi Calu' Podului

Aşa-ţi trebuie când pleci la drum fără o hartă cinstită şi-asculţi de babe. Iar când munţii sunt la fel de puţin bătuţi precum cei din nordul Buzăului, rătăcirea e garantată.

Obiectiv: masivul şi vârful Podu’ Calului. Tura de o zi care a dat startul sezonului montan jupânesc 2016 a început minunat, într-o frumoasă zi de duminică, în care ploua cu găleata încă de pe Podul Grant. În apropiere de Ploieşti potopul aminteşte de Noe, iar biata noastră maşină aduce c-o arcă. Animalele sunt la bord şi la volan. Au urmat apoi drumuri judeţene pitoreşti prin Prahova şi Buzău, care ne-au scos undeva între Cislău şi Pătârlagele. Vremea rea rămăsese undeva în urmă, peste Bucureşti şi DN1, iar nordul Buzăului ne primea astfel cu băierile cerului închise.

Primul obiectiv al zilei e pentru puturoşi care vor să vadă ceva frumos fără să-şi mişte prea mult organismul în afara maşinii: Cascada Caşoca, zisă şi Pruncea. Ca s-ajungi aici, din DN10, cam când zăreşti impunătorul baraj de la Siriu, te abaţi spre est, la dreapta, prin localitatea Caşoca, iar când casele se termină şi la fel păţeşte şi asfaltul, îţi vezi neabătut de drum încă vreo 5 kilometri. La un moment dat vei depăşi Cabana 14 Scaune. Corect politic ar fi să spun despre ea că e principala cabană din Munţii Podu Calului. Incorect – să precizez că e cam singura. Menţiune pitorească: aici îşi toca nervii şi scrijelea una-alta prin anii ’70 Grigore Gheba – cunoscutul matematician care a mutilat sau format tinereţi şi destine. Dincolo de cabană urmăreşti cursul drumului, eviţi intersecţiile şi ajungi la un moment dat la un panou de lemn unde scrie limpede – cascadă.

Sonorul prăvălirii de apă e asurzitor. Câteva sute de metri pe jos, de dezmorţire, şi ajungi dinaintea unei bentiţe splendide de haşdoio, care curge fermecător.

Poze multe, joc cu obturatorul, ghemuială în grota de alături şi la drum.

Obiectivul central al zilei – cel mai înalt vârf al Masivului Podu’ Calului, care-i dă şi numele.

Ne-ntoarcem către Nehoiu, după care pornim spre est pe DJ 203K, cu gând să găsim traseul marcat cu cruce albastră care porneşte spre vârf din Gura Teghii. Trecem de vreo două sate cu nume pitoreşti (Bâtca Rozilei, Vineţişu) şi ne minunăm de inconstanţa drumului, mai sucit decât e nevastă-mea la cumpărături: ba e asfaltat ca-n palmă, ba e asfaltat cu gropi, ba e neasfaltat ca-n palmă, ba e neasfaltat cu hârtoape. Încep să transpir tot mai abundent îndărătul covrigului, motiv pentru care atunci când dau ochii de un indicator de intrare în localitate pe care scrie Gura Teghii tresalt de bucurie şi-i pun pe tovarăşii de drum să caşte ochii după cruci albastre. La un moment dat trecem de o ramificaţie şi de un pod, iar în mintea mea pâlpâie un beculeţ – parcă peste un pod ar trebui să-nceapă drumul. Aşa că trag pe dreapta după vreo 100 de metri şi-ntreb prima babă care-mi iese-n cale de Podu’ Calului.

— Mamaie, spre Podul Calului, cum ajungem?

— Îu maică, dar ce căutaţi acolo? Staţi potoliţi mă, copii, vă mănâncă ursu’.

Îi explicăm că mergem de mult pe munte, că avem echipament, că ne place să ne plimbăm, că n-o să aibă parte ursul de antricoatele noastre. Baba într-un final ne zice să nu mai continuăm înainte, ci să o luăm înapoi, pe podul pe care l-am văzut, să ţinem drumul prin sat şi spre capăt să mai întrebăm alţi oamenii.

Bucuros tare că memoria mea imprecisă era confirmată de discursul şi mai imprecis al venerabilei, facem cale-ntoarsă şi-apoi ne abatem de la drum. Nu trec bine câteva sute de metri că-ncepe un offroad de zile mari, printre case care străjuiesc îndeaproape drumul şi oameni care se uită la noi ca la felu’ paişpe. Mergem aşa vreo 4-5 kilometri, până când casele se răresc, iar drumul se transformă într-un forestier complet impracticabil. Trag cu chiu cu vai într-o parte, întorc maşina din multe încercări în miros de ambreiaj pârpălit, ne echipăm şi pornim, nu se ştie prea clar încotro.

Noroc că dăm de-un nene la vreo 60 de ani cu un topor pe umăr care ne dă indicaţii mai detaliate. Că nu de-aici trebuia urcat în Podu Calului, ci din Gura Teghii. (Ups, dar aici ce e???) Aici îi Paltinu, dar merge şi dincoace, sunt chiar două drumuri. (Aha, deci puteam căuta noi mult şi bine marcajul!) Aici mergea Ceauşescu la vânătoare de urşi, dar după Revoluţie n-a mai venit nimeni şi s-au înmulţit rău. (Poate că baba avea totuşi ceva dreptate când ne atenţionase?!)

Apoi nenea ne indică să ţinem forestierul încă vreun kilometru, să facem vreo două „seuri“ (aşa numesc localnicii acele de păr pentru Formula 1 cu căruţe), şi să o luăm la dreapta pe un drum de care pe care să-l ţinem până sus în muchie. Acolo sus în muchie e un lac, cu raţe sălbatice, cu peşti, e şi-o cabană, o minunăţie. Şi de-acolo tot în sus până pe vârf, pe muchie. Pare simplu, iar patosul cu care ne zugrăveşte imaginea idilică a lacului ne toarnă şi mai mult entuziasm în bocanci. Omul rămâne în stânga să-şi sape grădina, noi continuăm drumul la deal, încercând să numărăm seurile şi să ţinem minte indicaţiile de preţ.

Soarele ne mângâie discret, vântul abia dacă adie şi ne mai aduce pe la nări miros de pomi înfloriţi, depăşim troiţe şi două izvoare, de la unul dintre ele luăm şi apă proaspătă.

După vreo 20 de minute, în dreapta, se vede un soi de drum de care. Plus o coşmelie. Başca o ploaie de lătrături. Doi oameni, soţ şi soţie, locuiesc aici, în sălbăticie, departe de sat, cu câteva animale, şi-ngrijesc de peticul lor de pământ. Le spunem cam ce vrem să facem, oamenii confirmă traseul gps pe care ni-l indicase omul de mai jos. Să-ncercăm să urcăm în muchie, şi-apoi să o ţinem drept în sus. Din nou aceeaşi poveste cu lacul, păstrăvii, răţuştele sălbatice. Entuziasmul nostru sporeşte şi mai mult.

De la gospodăria celor doi drumul mai urcă vreo 20 de minute până la o stână. Poiană mare, copaci înfloriţi pretutindeni, un paradis verde, proaspăt şi cald în care-am fi putut rămâne bine-mersi toată ziua dacă nu ne-ar fi atras ca un magnet vârful şi lacul cu răţuşte de până la el.

Dincolo de stână nu mai există pic de drum, aşa că o luăm pe dibuite prin pădure, mai pieptiş, mai târâş, ca-n armata pe care n-am făcut-o. Aici avem senzaţia că ne-am întors în timp cu două anotimpuri. Copacii mari sunt încă pleşuvi, iar pe jos maldărele de frunze uscate şi ruginii ne îngreunează înaintarea.

După încă vreo oră de suiş abrupt ieşim într-o mică înşeuare, pe muchie. Mai mult, pe unii copaci zărim şi-un soi de marcaje – o bandă galbenă şi una roşie. Suntem uşor nedumeriţi, fiindcă e clar că nu avem înaintea ochilor un marcaj turistic omologat, dar nici cu marcajele forestiere sau de rezervaţie nu seamănă. Dincolo de muchie drumul pare să continue, dar coboară accentuat şi ia o cu totul altă direcţie decât cea pe care dorim noi s-o urmărim. Printre crengile copacilor zărim în depărtare piramida Penteleului.

Pauză de ciocolată şi hai în sus, pe muchie, cum ne-au indicat toţi oamenii. Lăculeţul cu păstrăvi şi raţe ne-aşteaptă. Numai că după vreo 10 minute panta se înăspreşte rău, pare că panta trece binişor de 45 de grade, genunchii ajung să facă mai mereu corp comun cu omuşorul. Ne cam piere piuitul de tot când dăm de nişte stâncării urâte care ar trebui cumva escaladate la liber. Apoi ne gândim la toţi oamenii cu care-am vorbit şi, cu toată îngăduinţa, ne dăm seama că nimeni dintre ei nu ar fi mers vreodată pe-aici. Plus că în sălbăticia asta stâncoasă n-are ce lac să fie. Cum orele-s destul de înaintate (trecuse de 15), hotărâm să ne-ntoarcem, cu grijă şi cu moace bosumflate de trădaţi în dragoste (montană).

Drept consolare, la coborâre culegem ceva urzici proaspete şi-o pungă de untişor.

În tot acest timp, facem planuri despre ce braşoave să le vindem localnicilor cu care ne vom întâlni la coborâre. Avansăm ipoteza de a le spune că lacul lor minunat n-are doar raţe sălbatice, nuu, zeci de lebede are. Cât despre peşti, uite-atâta păstrăvii sunt, sar din apă direct la tine-n poală. Iar pe vârf am ajuns într-o oră, nu în patru cum ziceau ei, suntem tineri şi voinici, ce Podu’ Calului.

N-avem însă prilejul să îndrugăm bazaconii fiindcă nu mai dăm de niciunul dintre sfătuitorii noştri anonimi. În schimb, coborârea pe covorul verde moale şi prin acele miresme primăvăratice ne transportă parcă direct în Heidi.

Mici construcţii pentru fân ici-colo, grădini, izvoare. Moment în care avem o revelaţie – pe care-am mai avut de nenumărate ori, dar ne lasă memoria prematur şi lecitina e scumpă. Anume că nu destinaţia contează, ci drumul. N-am ajuns în Podul Calului. N-am văzut nici lac, nici răţuşte, nici păstrăvi. Dar am avut bucuria de a ne plimba 7-8 ore prin nişte locuri de vis, de parcă Sf. Petru ne-ar fi acordat un vaucher de o zi îndărătul uşii pe care-o păzeşte.

P.S.

Coborârea cu maşina prin satul Paltinu a fost la fel cam ca urcarea. Cu emoţii şi priviri mirate ale localnicilor. Numai că la un moment dat, în dreptul unui podeţ unde drumul, şi-aşa îngust, suferea o gâtuire, ne-am pomenit în cale cu un cal. Prevăzut, absolut firesc, c-o căruţă. Şi mai firesc, complet nepriponit, şi fără stăpân. Chiar când ne-apropiam la ceva metri de el, s-a gândit pesemne că iarba de peste drum e mai fragedă şi mai umami, şi-a cârmit brusc într-acolo, barând drumul complet cu căruţa. L-am luat cu binişorul, nimic, păştea mai departe. Am strigat prin vecini să vedem dacă dăm de stăpân, ţi-ai găsit. Un domn cu nasul roşu, afumat bine, ne-a explicat cu ceva dificultate-n grai că nu ştie al cui e. Cum bagi un cal în marşarier, nici asta nu ştiam. Soluţia pe care-ar fi aplicat-o un bucureştean get-beget care nu mai poate înainta în trafic – aceea de a băga mâna tare şi ferm în claxon până se-ntâmplă ceva – ni se părea prea barbară. Aşa c-am stat pe lângă maşină vreo 20 de minute, până când calul a binevoit să ridice botul din iarbă, a tras şi căruţa după el, l-am ghidat şi noi un pic într-o parte, am strecurat maşina la milimetru prin dreapta, peste podeţ şi cu o răsuflare uşurată m-am înfipt tare şi ferm. Nu în claxon, ci în acceleraţie. Concluzia e una singură: dacă tot n-am ajuns pe Podu Calului, măcar de Calu’ Podului am dat.