Travel

articolul anterior articolul urmator

Ultimele drumuri de piatră ale României

4
12 Sep 2020 18:07:06
Laurenţiu Sfinteş
FOTO Laurenţiu Stinteş
FOTO Laurenţiu Stinteş

Pentru mine, e un adevărat noroc. Drumurile copilăriei buzoiene sunt aşa cum le-am părăsit acum cu vreo 45 de ani, nimic nu s-a schimbat pe cei 10 kilometri care despart Gura Văii (capătul de asfalt de pe o vale sărată, ceva mai sus de Vulcanii Noroioşi) de cel mai fragil loc de pe pământ, Şuchea.

Acesta din urmă e un sat care stă pe un munte de comori şi pe un ocean de incertitudini.

Comorile sunt aceleaşi ca la toate satele româneşti: pământul, iarba, vântul, sărăcia aurită.

Incertitudinile sunt viaţa de zi cu zi, mersul ratelor, adică al autobuzelor pentru navetişti, ploile care nu mai vin, dar, când vin, fac prăpăd.

Cert e doar drumul de piatră de 10 kilometri. Care desparte satul meu de restul lumii, deşi ar fi trebuit să îl lege şi să-l ducă aproape.

Cu mulţi ani în urmă, în centrul comunei au vrut oficialii locali să strice rânduiala lăsată de Dumnezeul drumurilor şi au asfaltat o bucată, o sută de metri la deal şi două sute de metri la vale, din drumul care trecea prin faţa primăriei. Măcar ei, oficialităţile satului, să simtă neted când coborau din jilţurile de funcţionari ai statului. Şi acum în centrul comunei se ţin agăţate, unele de altele, cele câteva petece asfaltate, mărgele gri peste pieptul de piatră care a rămas dedesubt.

Din când în când, nişte oameni cu veste portocalii sau verzi scarmănă marginile drumului, îl ciocăne cu lopeţile, îi verifică pietrele, da, sunt toate, şi pleacă. Uneori sunt mai ambiţioşi, mai toarnă câte un zid de beton pe panta dinspre gârlă, mai sapă câte un şanţ de scurgere, mai aduc câteva maşini cu piatră nouă ca s-o înlocuiască pe cea veche şi tocită. Maşinile care circulă prima dată pe noua lucrare inginerească, plâng în pumni când trec peste colţii de-abia ascuţiţi ai pietrei de râu aruncate să ascundă şleaurile de peste an.

O imagine care conţine exterior, natură, iarbă, câmpDescriere generată automat Foto: Laurenţiu Sfinteş

În aceste momente, apar temerile şi, odată cu ele, întrebarea: dar dacă vine şi asfaltul? Lumea s-a obişnuit însă că nu se va întâmpla nimic, nimeni nu le va fura drumul de piatră cu care au trăit de când e atestată această vale.

Ştiind asta, chiar şi atunci când se întâmplă minuni, de pildă se deschide deasupra gârlei cu apă sărată sipetul cu comori de la Uniunea Europeană, iar dinspre Buzău, adică de la municipiu, vine ordinul să se facă nişte kilometri de asfalt, aceştia sunt aruncaţi pe coastele din sate, sau dintre sate, nu cumva să strice armonia drumului vechi. Drumurile comunale au acces la finanţare, cele judeţene, nu.

Zilele trecute am aflat că nu doar satul meu are privilegiul de a fi agăţat pe harta infrastructurii naţionale cu ultimele drumuri de piatră ale României. În zona noastră, a Carpaţilor de Curbură, unde pământul e amestecat cu sare, gresie pietroasă, nisip şi, rar, foarte rar, cu apă tulbure şi mocirloasă, a avea asfalt e un privilegiu.

Trebuie să fii cât mai aproape de nervurile principale ale hărţii, văile largi, râurile importante. Dacă te-a aruncat soarta pe după un deal, pe după o măgură mai pieptoasă, să zici mulţumesc că te scriu pe hartă.

Am vrut să merg să văd Muzeul Chihlimbarului de la Colţi, acolo unde s-a exploatat, prin anii 30, rumanit, chihlimbarul românesc, negru sau verzui sau gălbui. Nu a fost foarte mult, dar cât a fost a fost al nostru. Adică a cucoanelor din Bucureştiul interbelic care nu ştiau cum se scoate din râpile buzoiene viitoarea bijuterie.

Frusina de la GPS mi-a arătat un drum scurt de puţin peste 20 de kilometri peste dealuri şi un timp estimativ, o oră şi vreo zece minute. Nu mi-a dat de bănuit, deşi ar fi trebuit, timpul lung pentru drumul ce se voia scurtătură. Primii vreo cinci kilometri, de asfalt comunal, turnat aşa cum spuneam ca să golească nişte pungi europene şi să unească o margine de sat cu altă margine de sat, mi-au dat iluzia că trebuie să mai respir o dată şi am şi ajuns.

Am poposit imediat, însă, în realitatea care este prezentă şi pe valea unde se află satul meu. Drumurile importante trebuie să fie de piatră. Iar drumul de la Bozioru la Colţi trebuie să fie nu numai de piatră, dar şi mărginit strâns de uluci şi garduri. Găinile şi curcile imprudente care au ieşit „la şosea” nu au decât cale de retragere, calea e prea îngustă ca să poată fi ocolite şi, eventual, salvate.

Probabil, autorităţile au pus undeva o pancartă pe care scrie: „Drum pentru căruţe. Boierii de la oraş pot trece cu maşina, dar pe răspunderea lor”, dar mi-a scăpat. După un astfel de drum, parcă am fi săpat şi eu şi maşina în ocna de chihlimbar.

Nu mi-a ajuns. Peste o zi, am mai comis-o odată, încercând să ajung la tabăra de sculptură de la Naeni, un sat nu departe de Pietroasele. 

O imagine care conţine iarbă, exterior, natură, dealDescriere generată automat Foto: Laurenţiu Sfinteş

De departe, dealurile care se înşiră la câţiva kilometri distanţă la nord de şoseaua Ploieşti-Buzău par nişte coline domoale care îndeamnă la drumeţie. Când ajungi însă la faţa locului, te întâmpină aceeaşi imagine a pietrei îndărătnice, care se aşează sub formă de drum peste coastele înierbate nedându-ţi de ales. Vrei să ajungi unde ţi-ai propus? Atunci rabdă şi speră că, la întoarcere, veţi fi întregi, şi tu şi cele patru roţi.

O imagine care conţine iarbă, exterior, munte, câmpDescriere generată automat Foto: Laurenţiu Sfinteş

Sala de expoziţie deschisă sub cerul liber are ce arăta, dar frumuseţea locurilor şi locului are un preţ. Eşti singurul imprudent pe ziua de azi şi, probabil, printre puţinii dintr-o săptămână.

Eu cred că ultimele drumuri de piatră ale României sunt în dealurile Buzăului. Eu aşa cred. Este moştenirea noastră, la care renunţăm greu, apreciată chiar şi de / sau numai de motocicliştii off road care ajung uneori acolo şi se minunează: „Mai există aşa ceva?”

Ce norocoşi suntem!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

pathfinder
12.09.2020, 18:32:47

Domnu' Laurrentiu, drumuri din astea de munte sunt peste tot in tara. Eu unul m-am dat pe off-road tocmai din cauza ca unele chiar sunt exceptionale ca peisaje. In test, toate bune, partea de munte a judetului Buzau e intr-adevar faina.

-3 (3 voturi)
alter ego
13.09.2020, 08:07:00

nu prea ai inteles despre ce e vorba aici.

alter ego
13.09.2020, 07:31:36

problema cu minciunile astea e ca sint TIR-uri carora GPS-ul le arata scurtatura. ca ajungi tu singur intr-un sat parasit cu masina infundata in noroi, hai sa zicem "welcome to romania", dar ca vin TIR-urile de pe autostrazile europene si pur si simplu ramin infipte in drumurile desfundate...asta e o problema. daca te ajuta cel de sus sa nimeresti pe un drum fake mai pe ziua, ai noroc. Daca nimeresti noaptea....horror. baietii sint pregatiti sa fure din tir...esti singur cuc in virf de munte si gps-ul iti spune ca poti merge cu 100km/h ca e drum national.

alter ego
13.09.2020, 08:06:16

cineva a luat bani, foarte multi bani, a raportat ca a facut drumul si basta. nimeni nu e acolo sa verifice sau a impartit prada cu aia care trebuiau sa verifice. made in romania 100%. daca asa o magarie apare pe harta ADAC, vorbim de furaciune de ordinul miliardelor de dolari...nu milioane, miliarde. e plina romania de drumuri inexistente in realitate dar care exista pe harti de prestigiu.