Un francez la Moeciu de Sus

Sunăm. Să nu batem drumul degeaba. La capătul celălalt e o voce cu un uşor accent, dar asta mai mult pentru că ne aşteptam să fie.

”Am nimerit bine? Casa Fotografiilor”?

”Da. Vreţi să veniţi? Unde sunteţi?”

”Pe aici, prin preajmă, în 15 minute ajungem”.

”Vă aştept. Vă descurcaţi? În Moeciul de Sus, valea Băngăleasa”.

”Ştim, ştim”. Şi i-am dat ordin GPS-ului să se descurce.

Nu e aproape, sunt vreo 10 kilometri de la intersecţie, o şosea asfaltată, largă la limita a două maşini, astfel că dacă mai trebuie depăşite şi grupurile de turişti pietoni, bicicliştii hai-hui pe cărări de munte, câte un tractor, mai vine şi un alt autoturism din sens invers, lucrurile devin complicate. Paradoxal, nu sunt mai deloc căruţe, aşa cum am ”plăcerea” să întâlnesc zilnic aici, lângă Bucureşti.

 Foto: vacantelatara.ro

GPS-ul ne spune că am ajuns, chiar e un indicator, problema este că nu prea poţi parca pe marginea drumului, nu e loc. Se rezolvă, la câţiva metri în faţa noastră se deschide o poartă largă şi un domn îmbrăcat sportiv, cu aer de pictor de Dâmboviţa, ne invită cu maşină cu tot pe poiana din faţa casei.

”Cu dumneavoastră am vorbit?”. ”Da, cu mine. Am vrut să vedem şi altceva din zonă, decât locurile pe care deja le ştim. Am întrebat Google Maps şi, iată, am ajuns!”

”Muzeul e acolo, puteţi fotografia ce doriţi. Pentru orice întrebări, sunt aici”.

Şi ne lasă în pace.

Foto: vacantelatara.ro

E o căsuţă, fost atelier de tâmplărie, lângă casa mare în care locuieşte Laurent Jouault, un normand stabilit în România acum vreo 12 ani.

E doar o căsuţă, aşadar, în care sunt, la un loc, un muzeu al aparatelor vechi de fotografiat, peste 100 de bucăţi, o expoziţie de fotografii, o colecţie de obiecte vechi, un stand de vânzare de unde poţi să cumperi fotografii simple sau înrămate, realizate prin diferite proceduri, inclusiv pe carton. Chiar şi magneţi.

Poţi să cumperi, poţi doar să te uiţi. E şi un bol cu donaţii, în care se află câteva bancnote de 1 leu. Intrarea la muzeu e, oricum, gratis.

Suntem doar nişte turişti, nu am venit pentru interviuri, ne exprimăm numai mirările fireşti şi coincidenţele.

Pentru că semănăm la nume, discuţia începe de la cum e cunoscut în sat. ”Laurent”, în general. ”Uneori şi Renţius, chiar şi Laurenţiu”, recunoaşte francezul moiecean. ”Celălalt nume, Jouault, se pronunţă greu, aşa că oamenii aleg variantele care îi ajută. O vecină îmi spune şi ”Leroa” / ”Le Roi” (Regele, fr., n.n.), ceea ce, desigur, sună bine”, spune, zâmbind, Laurent.

Ce-i place, sau nu, în România?

”Sunt întrebat asta des, aşa că am răspunsurile pregătite.

Foto: Laurenţiu Sfinteş

Când sunt întrebat ce îmi place, răspund: faptul că nu ştii ce se întâmplă de pe o zi pe alta. Mâine poate fi, întotdeauna, o zi interesantă. Nu trebuie să îţi faci griji.

Când sunt întrebat ce nu îmi place în România, spun: faptul că nu ştii ce se întâmplă de pe o zi pe alta.”

E, în răspuns, şi ironie, dar şi o consecinţă a situaţiei sale personale: a renunţat la o slujbă permanentă şi stabilă din Franţa pentru a veni în România şi a desfăşura o activitate în care nu se ştie niciodată cum va fi ziua de mâine. Desigur că e o poveste de dragoste la mijloc, dar şi la Moeciu, vorba unui clasic, iarna nu-i ca vara.

De un cui din muzeu, este agăţată legitimaţia de acreditare la un concurs de biatlon desfăşurat în anii trecuţi la Cheile Grădiştei.

”Nu, nu sunt sportiv, dar am prieteni din Bucureşti, care vin cu maşina la Buşteni, soţiile preiau maşinile şi îi aşteaptă aici, iar ei traversează alergând muntele, un fel de Eco Marathon, după câteva ore sunt la poartă.”

Astăzi, suntem singuri în curte, dar judecând după cârdurile de drumeţi pe care i-am depăşit pe drum, vor mai fi şi alţi oaspeţi.

La plecare, rostim tradiţionalul Merci / Mersi, rod al francofoniei noastre străvechi, pentru a ni se răspunde, în normanda de Moeciu: ”Vă mulţumesc că aţi venit. Şi mai poftiţi”.