Vacanţă în Moldova (II): Iaşii, Palatul Cuza

După un scurt ocol prin satele din vecinătatea Romanului apucăm şoseaua europeană spre Iaşi. „Voi, în România, aveţi drumuri cu adevărat europene”, îmi spunea, acum vreo şapte-opt ani, un jurnalist din Basarabia. Atunci m-am uitat lung la el dar aveam să înţeleg la faţa locului de ce spunea asta. Contează mult de unde priveşti realitatea.

Drumul care leagă Romanul de Iaşi are el ceva european în felul său, fără a fi cu adevărat asta. Bucureştiul este legat de fosta capitală a Moldovei de o şosea cu, să spunem, o bandă şi jumătate pe sens, ceea ce face condusul mai puţin stresant. Poate pe aici făcea naveta şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în primii ani ai Principatelor Unite, până când capitala să fie stabilită la Bucureşti.

Într-un fel, această şosea, lărgită la sfârşitul anilor `90, este victima propriului succes. Asta fiindcă din cauza ei, Moldova nu va avea prea curând o autostradă care să o lege de capitala României.

Şoseaua pleacă din Bucureşti urmând, mai mult sau mai puţin, vechea rută comercială, bătătorită încă din zorii Evului mediu de negostorii care veneau dinspre Ţarigrad ( Constantinopol) cu mărfurile Orientului şi se îndreptau către porturile hanseatice din nordul Europei, prin Liov şi Cracovia.

După trecerea Dunării pe la Rusciuc (Ruse), caravanele luau prima pauză prin zona Bucureştiului de azi, la adăpostul mănăstirilor şi lângă lacurile cu peşte. Apoi, drumurile se despărţeau – unul o lua pe la sud, prin Pădurea Nebună (Deliorman în turceşte, de unde Teleorman), şi ajungea până la Ragusa, Dubrovnikul de azi. Deschiderea podului Calafat-Vidin, care va avea loc peste o lună, va reda importanţa acestei rute. Un alt drum mergea spre Târgovişte şi Câmpulung, trecea Carpaţii prin Pasul Bran,  apoi prin cetăţile transilvane spre a o lua spre Buda, Viena, până în inima Europei, spre Lipsca (Leipzig). Rămâne şi azi direcţia comercială principală a României.

Dar ruta nordică? Oraşele sunt înşirate pe ea la distanţe aproximativ egale, de 40-50 de kilometri, cale de o zi pentru vechile caravane. Romanul, Baia (Fălticeni), Suceava, Rădăuţii şi Siretul, mai departe, Cernăuţii... Taxele percepute negustorilor în aceste târguri de popas însemnau o sursă esenţială pentru bugetele primilor domnitori moldoveni. Dar căderea Constantinopolului, la 1453, a schimbat dramatic situaţia şi importanţa rutei nordice s-a redus, pe măsură ce Europa occidentală şi-a găsit ”scăparea” pe căile maritime.

Azi, Moldova, extremitatea răsăriteană a Uniunii Europene, a rămas un fel de fund de sac. Poate acordul de comerţ liber între Uniunea Europeană şi Ucraina şi, în perspectivă, unul cu Rusia, să schimbe situaţia. De-abia atunci vom putea, poate, să vorbim despre autostradă.

Iaşii sunt excentrici faţă de ruta de comerţ spre nordul Europei, dar până la pierderea Basarabiei se aflau în centrul Ţării Moldovei. Oraşul, cu peste 300.000 de locuitori, este anunţat încă de la mare distanţă, pe şoseaua lărgită ce intră în oraş dinspre vest.

Apar micile întreprinderi, depozitele, fabrica de antibiotice, centrele comerciale. Imaginea este a unui oraş în plin avânt economic, dar să nu uităm că ne aflăm pe singura legătură a vechii capitale a Moldovei cu Europa. Spre est, la câţiva kilometri,  dai de graniţa de pe Prut. Aşa că a spune despre Iaşi că privesc spre vest nu este deloc o metaforă.

Dacă aveţi răbdare, aşteptaţi un an sau doi până să vizitaţi oraşul, plin de lucrări edilitare. Romanticul bulevard care porneşte de la Palatul Culturii, trecând pe lângă Trei Ierarhi, Mitropolie şi, pe cealaltă parte, Teatrul Naţional, este în plină refacere. La fel şi Trei Ierarhii, dantelăria în piatră de pe vremea lui Vasile Lupu. Despre acest aromân din Epir, ambiţios şi excentric, fondator de Academie şi tipografie, mare rival al  domnitorului muntean Matei Basarab, ar merita să se vorbească mai mult.

Am revăzut Trei Ierarhii doar de la distanţă, nu m-am încumetat la mai mult din cauza lucrărilor. Mi-a atras atenţia doar acoperişul nou, arămiu, suspect de strălucitor. Sper ca timpul să-şi pună patina cât mai repede, altfel ctitoria din secolul al XVI-lea va semăna deranjant cu noile biserici ce se ridică peste tot în ţară, cu ambiţia de neînţeles de a epata prin dimensiuni şi luciu metalic.

Mănăstirea Golia, refăcută aşa cum o vedem azi, de acelaşi Vasile Lupu, este în stare bună – aici Ion Creangă a tras cu puşca după ciori spre turla bisericii, faptă care i-a adus excluderea din preoţie. Şi, poate, i-a pregătit intrarea în rândul marilor scriitori români.

În spatele Palatului Culturii – începutul Secolului XX – a răsărit un mall, efigie a României consumiste a Secolului XXI.

S-au scris şi vorbit multe despre acest controversat complex comercial, dar acum, că tot s-a ridicat, se poate spune că are meritul de a readuce la viaţă partea din spate a Palatului, căzută în degradare în ultimele decenii. A aprăut o grădină cu terase, partea din spate a Palatului a fost şi ea renovată, dar pe o parte a clădirii mai sunt schele. Dacă aceasta este calea spre a readuce la viaţă trecutul, de ce nu?

Ne îngăduim o oră de relaş în acest templu al consumismului, la Cărtureşti, în faţa unui espresso corect, servit alături de un mic recipient cu lapte proaspăt şi un pahar cu apă rece ( aveam nevoie!). Costă doar 4 lei, jumătate faţă de ceva similar la o terasă din centrul Bucureştilor. Răsfoiesc memoriile lui Radu Rosetti ”auzite de la alţii”, o imagine a Moldovei din debutul veacului al XIX-lea, din zorii modernizării, pe când portul otoman se amesteca pe uliţele Iaşilor cu ”hainele nemţeşti”. Primele care adoptau moda occidentală erau, şi atunci, bineînţeles, doamnele.

O luăm spre Copou – iarăşi, străzi în refacere. Aici, nimic nu pare schimbat– Casa Pogor, palatul unde se ţineau adunările Junimii, Universitatea, Casa Cantacuzino-Paşcanu, care pe parcursul ocupaţiei Bucureştiului din timpul primului război mondial a fost palatul regal al României.

La intrarea în parc ne întâmpină ”Gazeta de pe GarD”, o revistă literară în toată regula, desfăşurată, după cum îi spune şi numele, chiar pe gardul parcului. Este o creaţie a scriitorului basarabean Nicolae Dabija. În parc, pe pereţii exteriori ai Muzeului Eminescu, panouri care-i prezintă pe principalii poeţi români moderni şi contemporani. Niciun alt oraş din lumea românească nu are o legătură atât de puternică şi naturală cu poezia – poate doar Chişinăul să se apropie. Iar faptul că în Iaşi sunt 12 muzee literare sune totul.

Iaşii îţi lasă impresia că se pregătesc pentru vremuri mai bune, după o perioadă îndelungată de letargie. Marile uzine s-au restructurat sau închis după revoluţie, iar oraşul a intrat într-o criză profundă, fiind  pentru o vreme pus în umbră de Bacău. Mai bine conectat politic în vremea lui Adrian Năstase, intrat cu entuziasm în economia speculativă prin prezenţa sediului SIF Moldova, Bacăul aspira la statutul de oraş-lider al Moldovei.

Dar Iaşii au revenit, forţa motrice fiind centrul universitar. Tinereţea populaţiei sale, oferta culturală şi educaţională şi, în curând, o infrastructură urbană să sperăm, de calitate, pot atrage multe investiţii inteligente în acest oraş mare, însă situat cumva în afara rutelor comerciale.

Părăsim Iaşii cu gândul de a ne abate spre Palatul Cuza de la Ruginoasa. Ieşim din şoseaua principală la Târgu-Frumos şi ne avântăm pe dealurile dinspre Paşcani. Aici, drumul ar putea cunoaşte şi vremuri mai bune, totuşi se poate circula decent. De sus, de pe culmi, se văd înşirate satele din văi, ca nişte miniaturi răsărite printre pădurile dese. Întinderile de polietilenă ale solariilor –pot părea nişte iazuri, până să-ţi dai seama despre ce este vorba – vorbesc despre dorinţa oamenilor de a-şi clădi un viitor prin munca lor.

Ajungem după vreo 15 kilometri la Ruginoasa, iar zidurile palatului dau chiar pe strada principală. Lucrările au început în zorii secolului al XIX-lea, la cererea proprietarului, vornicul Săndulache Sturdza. Adică exact în perioada descrisă în cartea ce-mi căzuse în mână cu două ore înainte, la mallul din Iaşi. Boierul şi-a transformat vechiul conac de ţară după ”trendul” epocii. Aşa a apărut acest palat neogotic, construit după rigorile confortului de inspiraţie vestică, un fel de goană disperată după Occidentul către care tânjea elita vremii. Unele lucruri rămân, iată, nechimbate...

Istoria acestui palat, cumpărat de Cuza în 1862, este una agitată – se spune că aici se consumau multe din aventurile amoroase pentru care domnitorul devenise deja celebru în epocă, de unde şi spranumele de ”Ruşionasa”. A fost distrus în al doilea război mondial, în timpul ofensivei sovietice din 1944, apoi refăcut şi transformat în muzeu în timpul regimului comunist.

Palatul a fost renovat în ultimii patru ani şi redeschis publicului în februarie. Am ajuns după ora 17, când muzeul se închide, aşa că ne-am mulţumit doar cu parcul castelului, alături de alţi vizitatori întârziaţi. Vis-a-vis de castel, închisă într-un acvariu din sticlă, vedem ceea ce se poate să fi fost caleaşca domnitorului, cu stema Principatelor Unite.  Lucrătura pare veche, explicaţiile însă, lipsesc.

E linişte şi atmostera e un pic stranie, poate fiindcă locul este bântuit, aşa se zice. Bat clopotele chemând credincioşii la prohodul din Vinerea Mare, în biserica învecinată, ridicată odată cu castelul. Acolo se află şi mormântul pregătit domnitorulu, loc în care s-a şi odihnit un timp, după ce rămăşiţele i-au fost aduse de la Heidelberg. Au fost mutate în cripta de la Biserica Trei Ierarhi, în perioada comunistă. Asta, deşi dorinţa i-a fost de a fi îngropat la Rugioasa. Plecăm spre casă, când soarele lasă umbre lungi.

Impresii despre vacanţa în Moldova (I).