Animalul poreclit de vânători „lăcusta“ şi „distrugătorul universal“. Cum afectează fauna sălbatică şi gospodăriile oamenilor
0
Înmulţirea accelerată a şacalilor a pus în gardă paznicii fondurilor de vânătoare din Transilvania. Animalul pune în pericol atât fondurile de vânătoare, cât şi gospodăriile sătenilor.
„Primele exemplare au fost semnalate în Alba, în 2008, toate în păduri din apropierea cursului râului Mureş. Ulterior, noi am cerut cotă de vânătoare, ca să-l putem vâna“, a precizat Bogdan Dragomir, secretarul Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi. Uneori prezenţa sa este bună, întrucât curăţă văile de cadavrele de animale aruncate de oameni, motiv pentru care este poreclit „distrugătorul universal“ sau ”lăcusta”.
Vânătorii presupun că prezenţa şacalului auriu în acest areal poate fi explicată printr-un posibil declin al populaţiei de lupi, duşmanii săi de moarte. „Şacalul se hrăneşte cam cu tot ce mişcă, de la fazani, iepuri, mistreţi, până la capre şi oi domestice şi păsări de curte, ca atare este un pericol şi pentru fondurile de vânătoare, dar şi pentru animalele din curţile oamenilor. Până acum, a fost împuşcat doar un singur exemplar şi am mai găsit unul lovit de o maşină în zona Vinţu de Jos“, a mai spus Bogdan Dragomir (foto jos).
Specialiştii estimează că în România sunt, în prezent, între 8.000 şi 10.000 de exemplare şi spun că vânătorii pot interveni fără reţineri, întrucât nu este o specie ocrotită de lege. Vânătorii cred că războiul cu micuţul, dar ferocele prădător, este abia la început. „Sătenii ne-au spus de mai multe ori că au văzut nişte lupi mai mici, dar de fapt erau şacali. Vestea bună este că prădătorul nu atacă omul. Dacă numărul lor creşte, fac ravagii, de aceea suntem obligaţi să intervenim, altfel o să atace gospodăriile oamenilor“, a completat Bogdan Dragomir. Şacalul umblă foarte mult şi într-un timp scurt. Poate fi găsit la intervale de o zi, la distanţe de peste 100 de kilometri. Este văzut mai ales pe lângă gospodăriile din apropierea cursurilor de apă. Primăvara atacă turmele de oi sau de capre şi ucide miei şi iezi.
Originar din Orientul Mijlociu, şacalul auriu a apărut în România după anul 1990. În scurt timp, s-a înmulţit extraordinar de mult în Delta Dunării, Dobrogea şi Lunca Dunării, prin Ungaria până în Austria. Din zona Dunării a migrat şi pe lunca Mureşului, ajungând în zona Mediaş-Braşov. A urcat, de asemenea, până aproape de Iaşi, a trecut în Republica Moldova şi Ucraina. Şacalul distruge ouăle păsărilor şi prinde puii tuturor animalelor din arealul lui, inclusiv ai celor de talie mare. Aceste anmale sunt poreclite ”lăcustele” fondurilor de vânătoare.
Şacalul auriu este asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta şi mai mare decât vulpea. Are botul ascuţit, ca şi urechile, pe care le poartă permanent ridicate în sus. Coada este stufoasă (aproape ca la vulpe), dar mai scurtă şi se termină brusc, de parcă ar fi tăiată. Adulţii au lungimea corpului de 105-130 cm, din care coada măsoară circa 30 cm. Înălţimea la greabăn este de 50 cm şi greutatea e cuprinsă între 10-15 kg. Blana are păr aspru, asemănător lupului, dar de culoare galben-aurie, cu nuanţe roşcate vara sau cenuşiu-negricioase iarna. În libertate trăieşte între 12 şi 14 ani. Alimentaţia acestuia este foarte variată şi constă din şoareci şi alte rozătoare mici, cadavre diverse, iepuri, iezi de căprior, păsări domestice, păsări ce cuibăresc la suprafaţa solului, insecte, reptile, hoituri şi resturi din apropierea aşezărilor umane. Este considerat foarte periculos pentru iezii de căprior, viţeii de cerb şi chiar pentru purceii de mistreţ. Se hrăneşte noaptea, când de regulă vânează în haite, situaţie în care atacă cu succes şi prăzi mai mari, cum ar fi oi şi capre. Se estimează că în timp, şacalul ar putea lua chiar locul lupului în unele areale unde animalul protejat nu este foarte răspândit.
Se încarcă comentariile...
