Comuna care îşi trage numele de la vieţuitoare de apă. Curiozităţi şi legende din Apuseni FOTO
0
Una dintre cele mai interesante comune, din punct de vedere turistic şi al păstrării obiceiurilor tradiţionale, se află în partea nord-vestică a judeţului Alba, în Munţii Apuseni.
Vidra este situată pe Valea Arieşului Mic, un râu cristalin unde au trăit şi încă mai trăiesc vestitele animale de apă denumite vidre. De la aceste mici vietăţi aflate pe cale de dispariţie se trage şi numele comunei şi al întregii depresiuni în care este situată aceasta - Ţara Vidrelor.
Comuna este o aşezare tipică a zonei în care se află, având multe sate şi cătune risipite pe culmile munţilor sau în luncile apelor curgătoare. În componenţa sa se află 39 de sate şi cătune, număr ce o propulsează pe primul loc în rândul comunelor cu cele mai numeroase localităţi aflate în componenţă, din România.
Şi pentru că locuitorii sunt atât de risipiţi, aici la Vidra s-au păstrat intacte o serie de meşteşuguri, ocupaţii şi gospodării tradiţionale. Pe întreg teritoriul comunei, dar mai ales în cătunele izolate, oamenii mai locuiesc încă în case tradiţionale din lemn care au o arhitectură specifică Ţării Moţilor. O astfel de gospodărie tradiţională a fost mutată în centrul comunei şi găzduieşte expoziţia etnografică din localitate.
Vidra este comuna tipică Munţilor Apuseni, cu multe sate şi cătune ”risipite” pe culmile munţilor sau în luncile unei ape curgătoare, în acest caz Arieşul Mic. Pe lângă unda şerpuitoare a apei se află peisaje plăcute ochiului alcătuite din stânci golaşe de calcar alb, presărate din loc în loc cu mici pâlcuri de diferiţi arbuşti.
Gardurile din piatră de la Nemeşi
Una dintre localităţile componente ale comunei Vidra de Sus este satul Nemeşi. Cei circa 50 de locuitori se ocupă cu creşterea animalelor şi cu meşteşugul prelucrării lemnului. Ei şi-au păstrat gospodăriile tradiţionale, care au ca specific local fundaţiile şi gardurile confecţionate din tuf calcaros, o rocă sedimentară cu o porozitate mare, ce se află din belşug în zonă. Chiar şi crucile de la morminte sau de la întretăierea drumurilor sunt confecţionate din această rocă. În satul Nemeşi s-au mai păstrat astfel de garduri, desprinse parcă din imaginile unui vechi film irlandez.
Tot în comuna Vidra de Sus, în satul Poieni, rămas între timp fără niciun locuitor, se mai păstrează „gropile cu picioci”, veritabile pivniţe naturale de păstrare a cartofilor, care sunt hrana de bază în zonă. Pivniţa aceasta rudimentară este o groapă săpată în pământ, după o anumită tehnică, ce asigură păstrarea în condiţii optime a proviziilor pe toată perioada iernii, oricât de geroasă ar fi aceasta. Dacă terenul este neted, groapa se sapă pe verticală, iar unde terenul este în pantă, săparea se face pe orizontală. Pe timpul verii, groapa era întrebuinţată pe post de cramă răcoroasă.
Satul dispărut
Acum mai bine de 45 de ani, Poieniul era un sat bine închegat, cu peste 150 de gospodării. Poienarii, oameni ai muntelui, s-au deprins cu tot felul de munci pentru ca viaţa familiilor să fie una cât de cât decentă. Munceau acasă, dar şi pe ţară, că altfel nu era chip să trăieşti în vârf de munte. Altădată, era totul cosit, cu clăi frumos aranjate, acum, puzderia de jnepeni a acoperit frumuseţea acestor locuri. Timpuri şi răstimpuri apuse... (…) Aşa ne rămâne imaginea de vis, care ne încarcă cu energie, ne trimite pentru câteva momente în ţinutul parcă ireal, un ţinut rămas astăzi doar o amintire - Ţinutul Poienarilor”, scrie Nicolae Trif, un fost locuitor al satului în cartea ”Din jurnalul unui poienar”.
Satul a cunoscut o depopulare masivă între anii 1970 - 1980, când Ceauşescu a demarat o puternică industrializare a României iar ţăranii au migrat spre fabrici şi uzine, abandonându-şi gospodăriile. Biserica a fost construită din piatră şi este inclusă pe lista monumentelor istorice. La recensământul din 2002, aici a mai fost găsit un singur om. În prezent, aici nu mai locuieşte permanent nici o persoană, însă mai există câţiva foşti localnici sau rude ale acestora care revin primăvara cu animalele pentru a le paşte pe întinsele păşuni care cresc pe aceste meleaguri. Unul mdin motivele depopulării satului a fost şi desfiinţarea ciclului gimnazial al şcolii din Poieni, pe motiv că numărul de copii a scăzut sub 100. În prezent şcoala din sat este o ruină, din care au mai rămas doar zidurile, fiind spartă şi distrusă după ce a fost desfiinţată, la câţiva ani după căderea comunismului.
Trăind într-o zonă de munte, o mare parte dintre locuitori se ocupă cu prelucrarea lemnului, meşteşug păstrat şi transmis din tată în fiu. Aici a funcţionat până nu de mult o clasă de meşteşugari condusă de meşterul popular Gligor Nicodim, declarat în anul 2013 Tezaur Uman Viu.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Castel retrocedat „în mod eronat” de o Primărie din Transilvania. Acum, se chinuie să-l recupereze
Se încarcă comentariile...
