Magie şi vrăjitorie în Evul Mediu. Cine a fost „târfa însângerată a diavolului“ şi „femeia vampir“
0
Vrăjitoria şi practicile magice au existat de mii de ani, iar pe teritoriul actual al României a rămas, timp îndelungat, la stadiul primitiv de credinţă populară, un fel de religie arhaică peste care s-a suprapus creştinismul.
Biserica Ortodoxă nu a văzut în vrăjitorie o ameninţare, pentru că magia nu a reuşit să devină o magie cultă. Acesta este motivul principal pentru care ortodoxia nu a creat o instituţie a Inchiziţiei. În viziunea ortodoxă populară dracul este luat în derâdere şi poate fi oricând alungat prin botezul creştin sau, în cel mai rău caz, prin exorcizare. Astfel se explică de ce în Ţara Românească şi Moldova, Biserica Ortodoxă nu a „prigonit” vrăjitoarele.
Mai mult decât atât, în cele două ţări române, chiar dacă formal Biserica a condamnat magia şi vrăjitoria, începând din secolul al XVI-lea, chiar oficialităţile au recurs la formula magică a blestemului în actele oficiale. Paragraful cu cele mai înfricoşătoare cuvinte, care îi îngrozeau şi pe cei mai necredincioşi din popor, nu lipsea niciodată din hrisoavele acelor timpuri. Mai mult chiar, au apărut o serie de „cărţi de blesteme”, care iniţial erau scrise doar de către înalţi ierarhi, dar prin secolul al XVII-lea piaţa s-a umplut de „cărţi de afurisenie şi blestem”, iar comerţul cu blesteme era în plină floare.
Transilvania, aflată sub influenţa culturii vestice şi în mare parte a religiei catolice, a avut o situaţie diferită faţă de celelalte două provincii româneşti. Implementarea catolicismului a adus cu sine, ca un ecou întârziat faţă de vestul european, şi instituţia Inchiziţiei, înregistrându-se undeva la 500 de procese şi execuţii de vrăjitoare. Prima execuţie pentru acuzaţia de vrăjitorie pare să fi a avut loc la Cluj, în anul 1565, când au fost arse pe rug cinci femei. Tot în secolul XVI-lea, se mai înregistrează 25 de procese în Cluj şi Dej. Cronica lui Sigerus din anul 1550 menţionează însă că în mijlocul Pieţei Mari din Sibiu era instalat Stâlpul Infamiei, care va exista până în 1783. Aici erau aduse în faţa publicului şi executate persoanele condamnate pentru diferite delicte, inclusiv femeile considerate vrăjitoare. Este deci posibil ca aici să fi fost executate vrăjitoare înaintea cazului înregistrat la Cluj.
Tot Piaţa Mare din Sibiu, în Cuşca nebunilor erau expuşi în Evul Mediu tâlharii, beţivii şi scandalagiii. Cei care nu erau închişi în Cuşca nebunilor, erau pedepsiţi cu „Fidel”–ul – fixarea capului şi mâinilor între scânduri de lemn. Sigerus consemnează că în 1577 „Magistratul oraşului face cunoscut că fiecare enoriaş care lipseşte de la slujbele religioase va fi bătut în butuci” sau cu „piatra infamiei” – o greutate atârnată de gât. În vârful Stâlpului Infamiei trona statuia Cavalerului Roland, un simbol al independenţei oraşelor faţă de nobilimea locală, larg răspândit în Evul Mediu, înfăţişat întotdeauna cu o sabie ce se înalţă ameninţător asupra nelegiuţilor. Statuia acestuia, datând din sec. al XVII-lea, se păstrează în Muzeul Brukenthal, dar pare să fie a treia, dintr-o serie de Rolanzi sculptaţi la Sibiu, prima nedatată şi o a doua, cea menţionată în Cronica lui Sigerus din 1550, sculptată de Onofforus.
La Cluj, după adoptarea procedurii inchizitoriale, în anul 1580, se păstrează documente privind un proces desfăşurat în anul 1606 şi constituie prima mărturie documentară a modului în care se desfăşurau asemenea procese în Transilvania. De regulă nu au existat procese colective care să evoce imaginea unor orgii sau adunări ale vrăjitoarelor, ca în Vest, rămânându-se la nivel individulal. O excepţie oarecum hazlie s-a înregistrat în anul 1615, când mai multe vrăjitoare care se închinau zeului Vulcan, au fost acuzate că doreau să aducă grindina peste Ungaria şi Transilvania pentru a distruge viile.
În timpul principelui Mihai I Apafi (1632-1690), în Transilvania are loc o generalizare a proceselor pentru vrăjitorie şi, în perioada care urmează, în aproape toate târgurile importante ale Transilvaniei sunt menţionate procese ale vrăjitoarelor. La Cluj, între anii 1564-1743, au fost înregistrate 88 de procese intentate vrăjitoarelor, dar se pare că numai 20 dintre ele s-au soldat cu pedeapsa capitală. Cazul celebru de vrăjitorie care acuza legături cu diavolul a fost cel al contesei Anna Báthory (1594 - 1636), sora principelui Gabriel Báthory, care a domnit în Palatul Principilor de la Alba Iulia. Anna Báthory ar fi fost pasionată de magia neagră şi a fost denumită „femeia-vampir“ şi „târfa însângerată a diavolului“. A fost cercetată timp de 7 ani, în trei procese de vrăjitorie, încheiate în 1621, prin condamnarea la exil şi consficarea integrală a averii.
Anna Bathory a fost denumită femeia-vampir
Şi la Carei, între 1730 şi 1745, sunt menţionate interogatorii, torturi şi condamnări la ardere pe rug pentru mai multe vrăjitoare. În anul 1730 Tóth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila şi Varga Anna din comuna Csaszló, au fost condamnate la moarte şi arse pe rug în oraş. La Sibiu a fost condamnată o „asociaţie de preotese ale Satanei” care se întrunea pe un munte în Ocna Sibiului. În timpul anchetelor s-a vorbit de 15 asociaţii de vrăjitoare în Sibiu. La Dej sunt consemnate o serie de procese având ca obiect acuze de vrăjitorie şi practici mistice, care au în centrul lor şi femei de origine română. În anul 1712 sunt aduse în faţa instanţei două românce: Catalina Runcan şi Ioana Vancea, ambele acuzate de practici oculte. Prima a fost condamnată la ardere pe rug.
În Transilvania, cea mai renumită vrăjitoare de la sfârşitul secolului al XVII-lea a fost Ileana Lenart din Dej. Se spune că la ea ar fi apelat pentru diverse vrăji mai multe soţii de nobili, motiv pentru care Ileana a fost condamnată la moarte. Tot la Dej, în anul 1742, a fost cercetat un adevărat „lot de vrăjitoare”. Opt femei au fost acuzate de practici oculte. Două au fost condamnate la decapitre şi arderea pe rug, una dintre ele sub acuzaţia că s-ar transforma în strigoi.
În lucrarea „Pestis Daciae”, apărută în anul 1709, medicul militar Samuel Koleseri menţioneză faptul că locuitorii satelor Păuca din Sibiu, Bobâlna din comitatul Solnocul interior şi Cetea din comitatul Alba, pentru a se apăra de epidemia de ciumă, au deshumat mai mulţi morţi, printre care şi un preot despre care se spunea că în timpul vieţii a practicat vrăjitoria. Trupurile lor au fost străpunse cu un par ascuţit şi fixat în ţărână, după care, potrivit medicului militar, boala nu s-a mai răspândit. Acest obicei medieval a continuat să existe şi în secolul al XVIII-lea şi chiar mai târziu.
Se încarcă comentariile...
