Alba Iulia

articolul anterior articolul urmator

O poveste greu de citit. Lupta cadrelor medicale cu COVID-19. Mărturia unei asistente care şi-a văzut colegii infectaţi

0
21 Nov 2020 16:29:42
Autor: Dorin Ţimonea
Marcela Vîlcan este asistenta şefă a secţiei de Boli Infecţioase din Alba Iulia
Marcela Vîlcan este asistenta şefă a secţiei de Boli Infecţioase din Alba Iulia

Asistenta şefă de la Secţia Boli Infecţioase a Spitalului Judeţean Alba, Marcela Vîlcan, continuă seria mărturiilor despre experienţa în lupta cu noul coronavirus. De această dată se referă la cadrele medicale care au înfruntat COVID-19.

Marcela Vîlcan susţine că oboseala şi stresul au început să îşi pună amprenta asupra cadrelor medicale, care au devenit astfel vulnerabile în faţa bolii.
 
„Aceste multe luni de muncă fără pauză (în sănătate nu închidem uşile la ora 16.00 şi nici în weekend sau în sărbătorile legale) încep să îşi pună încet, încet, amprenta peste fiecare dintre noi”, a explicat aceasta.
 
Marcela afirmă că avea emotii imense zilnic ”în momentul în care apăreau rezultatele noastre şi mă bucuram să constat că numele noastre purtau negrul sumbru, pe care am ajuns să îl iubesc atât de mult!”.
 
„Brava mea colegă a avut o formă severă de boală, care a necesitat spitalizare îndelungată şi multă recuperare, ea aflându-se şi astăzi acasă, cu necesitate de oxigenoterapie. Ne-am îngrijorat pentru ea, dar am ştiut că Dumnezeu ne iubeşte şi ne va ajuta s-o facem bine. O aşteptăm să revină între noi”, afirmă asistenta şefă, referindu-se la una dintre colegele sale.
 
Mesajul transmis de Marcela Vîlcan:

JURNAL COVID-19 – CADRELE MEDICALE, DEVENITE PACIENŢI

V-am vorbit despre pacienţi, v-am vorbit despre colegi, v-am vorbit despre oamenii cu suflet mare, care au sărit în ajutorul nostru şi al pacienţilor, cum au putut ei mai bine. A venit vremea să vă vorbesc despre o categorie aparte de pacienţi: cadrele medicale căzute de cealaltă parte a baricadei şi devenite fără voia lor, pacienţi.
 
Este o poveste pe cât de adevărată, pe atât de greu de citit şi de acceptat. Despre prima colegă, devenită pacientă în secţia noastră, v-am vorbit, undeva în luna aprilie. Era colega cu foarte mult bun simţ, de la Câmpeni, mama unui băiat excepţional, care îmi scria timid, îngrijorat fiind pentru aceasta, interesându-se de starea ei. Am primit bucuroasă o poză pe Whats App, cu familia lor, reîntregită, poză făcută în maşină, în drum spre casă şi mulţumirile lor sincere.
 
De atunci, au căzut mulţi colegi la datorie, colegi din toate spitalele din judeţ, colegi medici, asistenţi medicali, infirmiere, îngrijitoare de curăţenie, brancardieri, registratori medicali. Am să mă opresc acum asupra colegilor mei direcţi, colegi din secţia de Boli Infecţioase a Spitalului Judeţean de Urgenţă Alba Iulia. Ştiam că va veni acea zi în care vom pica şi noi, dar nu eram pregătită nici eu, nici ceilalţi colegi pentru acest lucru. Au trecut lunile martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie şi au trecut bine, fără astfel de evenimente peste secţia noastră, însă, a apărut acea zi nefastă.
 
5 octombrie 2020. Sosesc rezultatele testării personalului. 2 colege, asistente medicale, pozitive. Nici dacă mă lovea un tren nu m-aş fi simţit aşa cum m-am simţit. Stăteam şi priveam neputincioasă culoarea roşie care îmbrăca numele colegelor mele, culoare pe care am ajuns să o urăsc atât de mult.
 
Una dintre colege, mamă a unui băiat de 14 ani, cu simptome uşoare, nu a necesitat spitalizare. Am ţinut legătura cu ea zilnic, iar Domnul a iubit-o, căci n-a lăsat urme asupra ei. Cealaltă, mamă a doi copii (fetiţă de 14 ani şi băiat de 9 ani) a devenit pacientă în secţia noastră, împreună cu fiica ei. După câteva zile, a părăsit spitalul, simţindu-se mai bine. 5 octombrie a fost doar începutul.
 
Zilnic aveam emoţii imense în momentul în care apăreau rezultatele noastre şi mă bucuram să constat că numele noastre purtau negrul sumbru, pe care am ajuns să îl iubesc atât de mult! La o săptămână diferenţă, culoarea roşie a îmbrăcat din nou numele unei colege. Brava mea colegă a avut o formă severă de boală, care a necesitat spitalizare îndelungată şi multă recuperare, ea aflându-se şi astăzi acasă, cu necesitate de oxigenoterapie. Ne-am îngrijorat pentru ea, dar am ştiut că Dumnezeu ne iubeşte şi ne va ajuta s-o facem bine. O aşteptăm să revină între noi.
 
Următoarea căzută a fost o altă colegă asistentă medicală, mama unei fete, devenită de curând mamă, la rândul ei. Pozitivă atât ea, cât şi soţul ei. Au trecut cu bine peste boală. A urmat primul medic, bărbat, tânăr şi totuşi virusul nu l-a ocolit nici pe el. Ne-am întristat toţi. Este genul acela de „om de omenie, bun la toate”. Este medicul care, de gardă fiind, îţi spunea : „Pregăteşte perfuzie cu X, Y, Z, branulă şi cele necesare pentru recoltare. Fac eu tot.” Este medicul cu care ţi-e drag să faci echipă pentru că ştii că te va ajuta necondiţionat. E încă în recuperare…
 
Alte 3 colege, asistente medicale, o colegă, îngrijitoare de curăţenie şi o altă colegă, registratoare, au devenit mici, în faţa bolii. Două dintre asistente nu au necesitat spitalizare, cea de-a treia se află încă internată. Colega registratoare şi îngrijitoare de curăţenie s-au externat deja. Am suferit pentru fiecare în parte, am plâns pentru fiecare dintre ei şi l-am rugat pe Dumnezeu să fie drept şi să salveze, salvatorii! Şi Dumnezeu ne-a iubit de fiecare dată şi ne-a ajutat mereu, întinzând o mână medicinei.
 
Colegii mei sunt mame şi taţi, sunt soţii sau soţi, sunt simpli oameni, nu sunt Dumnezei. Îşi practică fiecare profesia cu pasiune, dar oboseala şi stresul au început să îşi pună amprenta asupra tuturor. Un sistem imunitar slăbit este vulnerabil în faţa bolii, iar aceste multe luni de muncă fără pauză (în sănătate nu închidem uşile la ora 16.00 şi nici în weekend sau în sărbătorile legale) încep să îşi pună încet, încet, amprenta peste fiecare dintre noi.
 
Un lucru comun a caracterizat toate cadrele medicale, ajunse pacienţi: toţi, dar absolut toţi, ne-au dat o mână de ajutor atunci când au putut. Am văzut medici (pacienţi fiind) care îi ajutau pe ceilalţi pacienţi din salon să se hrănească sau care anunţau fiecare schimbare în starea acestora de sănătate, am văzut asistenţi medicali (pacienţi fiind) care îi însoţeau pe cei care aveau nevoie la toaletă sau care supravegheau o perfuzie, ştiind că asistentul de tură are mai multe saloane de supravegheat, am văzut multă unitate şi solidaritate, am văzut empatia la rang înalt şi dorinţa de a da o mână de ajutor, chiar dacă erau la rândul lor … bolnavi.
 
 

Vă mai recomadăm:

 

Mărturia cumplită a unui pacient, după 38 de zile de luptă cu COVID-19: „Nişte gheare reci au început să mă sugrume. Să-mi taie respiraţia“

 

Se forţează deschiderea circulaţiei la 1 decembrie pe lotul 1 din A10, Sebeş - Turda. Patru firme asfaltează şi noaptea, la lumina proiectoarelor VIDEO

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările