Vâltorile, maşinile de spălat naturale fără detergent şi fără curent electric

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În satele de munte se mai păstrează încă vechile vâltori folosite timp de sute de ani de locuitorii acestor zone pentru spălatul hainelor şi a altor obiecte din locuinţă. În comuna Şugag din Munţii Sebeşului există chiar o stradă care poartă acest nume, semn că aici au existat asemenea invenţii foarte eficiente.

Apele Sebeşului şi a ale afluenţilor săi au fost utilizate din vechime pentru punerea în funcţiune a morilor de apă, a vâltorilor şi a pivelor de postav. În comuna Şugag pe strada Vâltori, pe Valea Dobra, există chiar un lanţ de vâltori, unele folosite şi în ziua de azi. Vâltoarea este o spălătorie ecologică de capacitate mare, fără detergenţi, fără curent electric, foarte eficentă pentru spălatul hainelor şi a altor obiecte din casă. 

Pe Valea Dobra, afluent al râului Sebeş, există o vâltoare folosită şi în prezent, care datează cam de prin 1950. Orice detergent s-ar folosi şi oricât ar fi frecate, nu ies ca după câteva ceasuri de framântat în vâltoare. 

Vâltorile au fost folosite, la început, pentru spălarea lânii de oaie. ”Lâna de oaie se spăla cel mai bine cu apă rece. Locuitorii de aici au început apoi să le folosească şi la spălatul hainelor şi al păturilor, covoarelor din locuinţă, mai ales a celor făcute din lână de oaie. Toate acestea se lasă aici în vâltoare până la o jumătate de zi, iar vârtejul apei le curăţă de toată murdăria. Nu este nevoie nici de detergent şi nici de curent electric. Vârtejul apei ce curge foarte repede face tot”, spune o gospodină din Şugag care spală şi azi hainele în vâltoare. Instalaţia este formată dintr-un un coş, denumit coşul de îngroşat, cu vârful în jos, fixat pe un canal în apropierea unui pârâu din localitate.

Prima operaţiune în obţinerea unei ţesături perfecte era „vâltoritul“. Ţesăturile din lână ţurcană se introduceau în acest coş şi erau învârtite ca într-o maşină de spălat, o jumătate de zi. Totul era acţionat prin forţa apei. După spălare, ţesătura se întindea la soare, pe pari, unde era lăsată la uscat. Prin această tehnică, ţesătura se îngroşa. A doua etapă era „păruitul“. Ţesăturile se aşezau pe un cilindru din lemn de vreo doi metri, acţionat tot de forţa apei, care se învârtea peste un covor de ţepi, pentru a scoate firele care nu erau la locul lor. Odată bine „pieptănate“, ţesăturile se aşezau din nou în vâltoare o jumătate de zi.

Alba Iulia



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite