Alexandria

articolul anterior articolul urmator

Destinul sfâşietor al Iuliei Haşdeu, geniala care vorbea franceză la 2 ani şi care a murit răpusă de TBC în adolescenţă

1
27 Jun 2016 04:01:22
Autor: Elisabeth Bouleanu
Iulia haşdeu FOTO Wikipedia
Iulia haşdeu FOTO Wikipedia

Iulia Haşdeu a fost copilul genial al culturii române. Fiica lui Bogdan Petriceicu Haşdeu vorbea limba franceză la vârsta de 2 ani. La 4 ani începuse să scrie, iar la vârsta de 7 ani crea nuvele. A avut parte de un destin tragic, fiind răpusă de o boală necruţătoare la numai 18 ani.

Un copil genial cu o soartă tragică şi un fenomen inexplicabil unic în cultura românească. Aşa a rămas în istorie, Iulia Haşdeu, unica fiică a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Copilul fenomen al culturii române a trăit doar 18 ani şi a studiat până la vârsta majoratului cât alţii nu au reuşit într-o viaţă. 
 
Iulia Hasdeu s-a născut pe 14 noiembrie 1869, la Bucureşti. Primele semne ale genialităţii Iuliei au apărut la vârsta de doi ani. La vârsta la care copiii obişnuiţi abia învăţau cuvintele în limba maternă, geniala Iulia Hasdeu începuse deja să citească. La doi ani învăţa limba franceză, iar la patru ani deja desluşise tainele scrisului. La cinci ani crea nuvele, iar la şapte ani scria naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă“, „Oaselor lui Ţepeş Vodă“.
 
Sclipirile de geniu ale Iuliei au uimit nu doar familia, ci şi apropiaţii care treceau pragul casei Haşdeu, mulţi dintre ei oameni de cultură cunoscuţi. Se spune că Alexandru Macedonski, venit în vizită, a rămas uimit de inteligenţa copilei. Poetul ar fi întrebat-o pe fetiţă dacă ştie o poezie, iar Iulia nu i-ar fi răspuns, ci i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu.
 
A scris o piesă de teatru la 11 ani
 
La 11 ani a scris deja o piesă de teatru, tragedie în trei acte numită „Dama de circ“. Când părinţii şi învăţătorii şi-au dat seama că au în faţă un copil genial, pentru Iulia s-a făcut o excepţie, care nu se mai făcuse până atunci în învăţământul românesc: a susţinut examenele de absolvire ale ciclului primar la 8 ani. În 1877 a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2 şi pe 27 septembrie 1877 a primit un „atestat de clasele primare de băieţi“. 
 
Se spune despre Iulia Haşdeu că avea o necesitate vitală de cunoaştere. „Necesitatea fizică firească în acest admirabil organism de a studia, pricepe şi stăpâni cât mai mult din cunoştinţele spiritului uman o silea să iasă din micile ocupaţii ale claselor gimnaziale“, scria Ionescu Gion în „Portrete istorice“ despre copilul genial al culturii române.
 
 La 16 ani a fost admisă la Sorbona
 
Genialitatea fiicei lui Haşdeu a continuat să se manifeste şi la vârsta adolescenţei. Iulia s-a înscris în anul şcolar 1877-1878 în clasa I la Liceul „Sf. Sava“. A absolvit gimnaziul în vara anului 1881 cu rezultate strălucite: numai medii de 9 şi 10. Pasionată de muzică şi cu o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian. „A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai frunte“, mai spune Ionescu Gion.
 
La numai 16 ani, în 1886, Iulia Haşdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona. Urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei universităţi. Se spune că, la Paris, copila de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii. Studia intens, lua lecţii de pictură şi lecţii de canto de la profesori celebri ai vremii. Sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă, aşa o descrie Ionescu Gion pe Iulia, la vârsta de 17 ani, când uimea mediul universitar de la Sorbona.
 
Lampa ei şi vara, şi iarna se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei”, scrie Ionescu Gion în „Portrete istorice“.
 
Primele semne de boală
 
În 1887, pe vremea când Iulia Haşdeu se afla la Sorbona, au apărut primele semne ale tuberculozei. Tânăra, preocupată prea mult de studiu şi prea puţin de starea sănătăţii, a ignorat primele semne ale bolii. 
 
„Cât despre renunţarea la continuare studiilor mele şi reîntoarcerea în ţară înainte de a fi cel puţin licenţiată nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor şi nicio putere omenească nu mă va obliga. Nu am muncit toată copilăria şi tinereţea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Sunt încă vie şi nu voi renunţa la această muncă atâta timp cât îmi ca rămâne o picătură de sânge în vene şi un suflu de viaţă în piept“, îi scria Iulia, de la Paris, tatălui ei.
 
 
În vara anului 1887, în vizită  la Curtea de Argeş, Iulia era o tânără care părea să aibă tot viitorul înainte. „Era rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în talia-i subţire şi mlădioasă, cu ochii umezi de zglobie fericire, prietenoasă şi glumeaţă fără urmă de cochetări, înflăcărându-se în orice discuţie în care idealul şi arta erau în joc. Cine ar fi crezut că în pieptul ei zăcea răul care nu iartă“, scrie Ionescu Gion.
 
A scris poezii şi cugetări din patul de muribundă 
 
Iulia s-a întors la Paris, însă boala s-a agravat şi a fost nevoită să întrerupă studiile în aprilie 1888. Părinţii au dus-o la Montreux, apoi în Elveţia. Deşi doctorii i-au prevăzut vindecarea, boala a avansat galopant. S-a întors în ţară şi părinţii au dus-o la Agapia şi apoi la Bucureşti. „Călătorii lugubre, negre, înfăşate în întunericul amar al disperării şi-n care nu se zărea ca lumină arzătoare, decât surâsul dulce trist şi supus al tinerei fecioare“, mai scrie Ionescu Gion.
 
De-a lungul lunilor de chin, în care scuipa sânge, Iulia Haşdeu ajunsese să se împace cu moartea. O demonstrează versurile scrise pe patul de boală. „Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Haşdeu simţea cu fiecare zi ce trece că viaţa scade în pieptul chinuit. Nici nu simţea mânie, nici revoltă. Regrete şi sublimă resemnaţiune“, mai spune istoricul despre finalul tragic al tinerei. Pe patul de muribundă a continuat să scrie poezii şi cugetări pe bucăţi de hârtie. În martie 1888 a scris, resemnată în faţa finalului, poezia „Moartea“. S-a stins din viaţă pe 29 septembrie 1888.
 
Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,
Că ea este lumină puternică şi caldă,
Chiar muribundul - care în pacea ei îl cheamă -
Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă.
Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume
Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;
Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,
Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte“ (Moartea, de Iulia Haşdeu)
După moartea fiicei sale, Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără inclusiv pe patul în care a zăcut luni bune. „Pentru ea a fost o pornire irezistibilă a minţii de a scrie, de a produce, de a realiza lumea de idei care clocotea în puternica-i inteligenţă“, explică Ionescu Gion. Tânăra a fost înmormântată la cimitirul Bellu.
 
Părintele îndurerat a căutat-o dincolo de moarte 
 
Haşdeu nu s-a resemnat niciodată, după moartea fiicei sale iubite. Luni în şir şi-a plâns fiica şi a aşteptat un semn de la ea. Legenda spune că, la şase luni de la moarte Iuliei, în martie 1890, scriitorul a primi un semn. 
 
„Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu»  - (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să scrie Haşdeu  în cartea „Sic Cogito“.
 
După primul semn primit de la fiica sa, Haşdeu şi-a făcut un scop în viaţă din a regăsi spiritul acesteia prin orice mijloace. S-a refugiat în spiritism. Iniţial, a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, acolo unde o înmormântase. 
„Micul Templu“ n-a fost însă de ajuns şi în 1893 a luat decizia să ridice pentru fiica un castel. Castelul de la Câmpina a fost ridicat între ani 1894-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă. Scriitorul era convins că „Marele Templu“ este casa fiicei sale. 
 
„Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă“, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la castel.
 
Fantoma Iuliei Hasdeu
 
La castel, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română - „Sic Cogito“, carte creată după sfaturile primite de la Iulia. Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism şi ani în şir a încercat aici să-şi contacteze fiica plecată în altă lume. Camera, perfect întunecată, avea o gaură într-un perete prin scriitorul credea că avea acces spiritul „Lilicăi“. În această cameră a încercat Haşdeu să surprindă în fotografii spiritul Lilicăi, dar nu a reuşit. Mulţi l-a catalogat pe Hasdeu drept „nebun“ şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut minţile de durere şi că toate poveştile despre spiritul Iuliei sunt doar plăsmuiri ale unei minţi bolnave
 
Pe seama castelului şi a camerei de spiritism s-au creat nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său. S-a spus, de asemenea, că Iulia însăşi ar fi fost văzută de localnici pe terasă cu un buchet de margarete în braţe. Legenda spune că, a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul acestor flori. 
 
 
Mai puteţi citi:
 
Moartea lui Take Ionescu: marele om politic a fost ucis în Italia, de o banală porţie de stridii
 
Take Ionescu, om politic, ziarist şi strălucit avocat, prim-ministru al României în perioada 1921-1922, n-a făcut politică, ci a scris istorie. A fost primul om politic al României care, fără avere, fără relaţii, fără susţinere, a reuşit să creeze un partid de opoziţie. În plină ascensiune politică, a murit în urma unui accident stupid: infecţie din cauza unei porţii de stridii consumate la un restaurant din Italia.
 
 
 
 
 
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Miki
27.06.2016, 04:47:36

Montreux este in Elvetia.

+1 (1 vot)
Modifică Setările