Foto arhivă
0
Cei mai afectaţi de problema suspendării bugetelor sunt oamenii din Turnu Măgurele. Aici, dascălii nu şi-au mai primit salariile de mai bine de trei luni, la fel ca şi funcţionarii publici şi de cei care îşi iau lefurile de la primărie. Conturile municipiului de la Dunăre sunt blocate încă din august.
Deşi au protestat, s-au revoltat, şi-au strigat nemulţumirile în diferite manifestări sau prin adrese trimise către minister, prim-ministru etc., profesorii turneni au rămas tot fără salarii. De luna aceasta în aceeaşi situaţie se găsesc şi dascălii alexăndreni. Deşi săptămâna trecută au încercat un protest, acesta a fost repede stins de reprezentanţii Inspectoratului Şcolar Judeţean care le-au cerut să intre la ore pentru că legea nu prevede astfel manifestări. Am primit la redacţie o scrisoare a unui dascăl de la Grupul Şcolar Tehnic din Alexandria care vorbeşte despre situaţia dezastruoasă în care se află.
Iată ce scrie profesorul:
„La salle des profs
Cancelarie. Frig. Nici macăr toamna nu-i ca vara! Profesorul
corectează tezele elevilor de la clasa a X-a B. Nu, nu, clasa a X-a B
nu se află în competiție cu clasa a X-a A pentru a obține cea mai bună
medie anul acesta. Ăla era un film comunist. Suntem în anul 2011 și nu
mai suntem copiii, conform cântecului „Noi in anul 2000...”
Bine că și-a pus geaca asta groasă! A fost a baiatului,
unicul copil. Paranteză: când a intrat în clasă, fetele de la X B s-au
oprit pentru o clipă din discuțiile despre Bianca Drăgușanu și noul
salon de extensii de păr și i-au aruncat sarcastic: „Ce geaca misto
aveți don’ profesor! Vă atârnă un nasture.” Paranteză închisă.
Zâmbi ușor și ochii i se umeziră cu gândul la fiul lui. Olimpic
internațional la informatică, mândria familiei, studiază în SUA și vine
acasă o data la doi ani. Va ramane acolo și dorul de el ii sfașie inima
în fiecare zi.
Alungând nostalgia, Profesorul băgă mâna în buzunar să-și caute batista. Minune!!!!
Cu mâinile tremurânde, scoase o hârtie de 10 lei, nouă, rozalie, radiind
în jur o lumină fantastică. O muzică divină îi suna în urechi:
Aleluia...Aaaleluia...
Vrea sa o strige pe soția lui. Predă si ea în același liceu.
Limba română. De fapt, aici s-au cunoscut acum 22 de ani, tineri
debutanți gata să rastoarne lumea. Au trăit împreună Revoluția,
strigându-și pe străzi dorința de libertate. Doamne! Era gata să își dea
viața atunci pentru un ideal! Si cât s-au bucurat și câte planuri și-au
făcut...
În celălalt colț al cancelariei, doamna lui îi explica de
zor unei colege mai tinere cum să împartă puiul pe care aceasta din urmă
îl primise de la parinții de la țară astfel încât să obțină cât mai
multe feluri de mâncare. Ce norocoasă domnule, colega asta, cu neamurile
ei de la țara!
Iar sotia...Atâta patima în vorba ei nu mai vazuse de acum 20 de ani,
când își alegeau o carte de citit în fiecare saptămâna și o comentau
duminica, împreună cu alți doi colegi, soț și soție, acum plecați în
Germania.
Profesorul se opri dintr-o dată cu hârtia miraculoasă în
mână și cu chemarea către soție nerostită. Se privi pe sine ca pe un
strain și vazu UMILINȚA.
În acest timp, la televizorul din cancelarie, care își rula
programele, de cele mai multe ori nebagat în seamă, Președintele anunța,
cu voce inconfundabilă, noi măsuri de austritate.
***
Este o poveste despre noi. Despre modelatorii de destine. Despre cei
care nu fabrică pâine, nici mobilă și mai ales nu au firme care să
contracteze construcții de autostrăzi imaginare.
Este o poveste despre alienare, despre uitarea a ceea ce ai visat să fii
și ceea ce ai devenit, în momentul în care cineva a decis că munca ta
nu mai contează pentru societate.
Cineva, într-o zi din mileniul XXI, din țara numita România a
decis, cu zâmbetul pe buze, rostind cuvinte precum calitate, progres,
performanța, pact pentru educație, ca profesorii nu au nevoie de prea
mult pentru a-si implini menirea.
Libertatea, valoare socială câstigată cu un preț atât de
mare acum 22 de ani a rămas doar un cuvânt. Tot ce însemna ea: libera
exprimare, dreptul la o muncă plătită corespunzător, dreptul al a fi
informat, posibilitatea de a călători dincolo de granițele țării,
posibilitatea de a locui, de a te hrăni decent, de a oferi copiilor tăi
un viitor frumos a fost anulat sau limitat de ceea ce numim acum
DEMOCRAȚIE și care este în fapt doar cocoțarea la putere, pe rând, a
unor personaje interesate doar de propria îndestulare. Folosind
cuvintele « țară », « popor », « bunăstare », « reformă », «criza
mondială », aceste personaje ne-au bagat adânc mâna în buzunar,
privindu-ne în ochi.
Oameni educați, cu sentimentul răspunderii pe care o au fața
de meseria lor și față de copiii pe care îi educă (lăsând în plan
secund de cele mai multe ori de proprii copii), profesorii au acceptat
mereu așa zisele « masuri de austeritate », sperând că mâine va fi mai
bine.
Treptat, speranța s-a tansformat în regula de viața, ne-am
hranit cu speranța și le-am promis propriilor nostri copii speranța.
Am lăsat într-un colț al sufletului visurile noastre:
cărțile pe care ni le doream, călătoriile, o casă, o mașina, o
aniversare frumoasă pentru copilul nostru, o ieșire la restaurant, o
seara la teatru…
Am învațat în schimb să improvizăm, să ne împrumutăm, să
refinațăm, să facem conserve, să mergem în week-end la țară și să venim
cu ceva provizii pentru o săptămână, am renunțat la abonamentul de
telefon și am trecut la cartelă, am descoperit hainele second-hand,
ne-am zis că o excursie la munte este un lux prea mare și am înlocuit-o
cu o deplasare la bunici, mult mai profitabilă de altfel.
Am devenit astfel, fară să ne dăm seama, niste oameni triști, blazati, conformiști, UMILI.
Am ajuns să ne temem și pentru firimiturile care ni se aruncă. Dacă le
vom pierde și pe acelea? Într-o țară în care locurile de muncă sunt din
ce în ce mai puține, în care însuși Președintele îi îndeamnă pe cei
nemultumiți să își găsească altceva sau să plece în țări care le pot
oferi mai mult, singura reacție pe care au găsit-o profesorii este
obedienta și conformismul.
Amară soarta profesorului și convenabil mod de control pentru cei ce ne conduc!
Mai putem spune în acest caz că suntem niște oameni liberi? Ce înseamnă
umilința dacă nu pierderea libertății, prin pierderea rând pe rând a
valorilor care o compun?
Odinioară stâlp al societății, profesorul, cel care prin munca lui, prin
măiestria lui, prin arta lui, poate hotarî felul în care arată o țară
în funcție de felul în care formează generații și generații de elevi, a
ajuns în România unui secol XXI, întunecat ca un Ev Mediu, în judetul
Teleorman, să accepte inclusiv munca neplatită.
Poate că nu au nevoie de bani profesorii, poate cu adevarat demonetizata
expresie “hrana spirituală” a ajuns în judetul nostru să capete forme
concrete, poate printr-un act de magie cuvintele au început să platească
facturi și rate la bancă, muzica să se transforme în mâncare și
filosofia sa țină de cald ! Dar nu este de acceptat ca un om hranit
spiritual să fie un om lipsit de reacție. Daca nu luptăm pentru banii
care ni se cuvin, măcar sa luptam pentru principiile noastre încălcate,
dacă acestea există (să nu existe oare ?), să luptam pentru idealurile
cu care am pornit la drum atunci când am debutat în această meserie, sa
luptăm împotriva folosirii noastre în jocuri politice de către personaje
cărora (dupa vorbă, după port) scoala le-a fost dușman în copilărie și
le este și acum.
Scris de Profesor la GST Alexandria
P.S. Intrebarile mele sunt:
-Pana cand vom accepta umilinta?
-Colegii care nu vor sa lupte pentru bani (poate ca au, poate ca li se pare degradant) oare nici principii nu au de aparat?
-Ce fel de sarbatori vor avea copiii nostri? De ce noi profesorii trebuie
sa ne gandim in primul rand la copiii altora si apoi la ai nostri?
-De ce nu reactionam toti, in acelasi timp, in primul moment al
producerii nedreptatii? Ce au facut in aceasta saptamana educatoarele,
invatatorii, profesorii de gimnaziu si cei de la Ghica, Cuza si Agricol
din Alexandria?
-Ce parere aveti despre catalogarea noastra drept "masa de manevra" si
"influentati politic" de parca am fi o masa de decervelati incapabili sa
aiba propriile idei si principii?
-Ce parere aveti despre ISJ care, prin Inspectorul General, are o
singura pozitie publica si anume disculparea institutiei prefectului,
fara a se referi macar un moment, cu o minima compasiune, la mizeria in
care se zbat profesorii in aceste zile?
PS2 Dragi colegi din Turnu Magurele suntem cu sufletul alaturi de
dumneavoastra (cel putin unii dintre noi). Oare mai rezistati?”
Se încarcă comentariile...
