De ce a trecut scriitorul Ioan Slavici din închisoare în închisoare: „Iubirea de oameni şi de pace a hotărât faptele mele“
0
Născut într-o modestă familie de ţărani români din localitatea arădeană Şiria, faimosu scriitor şi jurnalist Ioan Slavici şi-a petrecut o parte din viaţă prin închisori.
Atitudinea politică i-a atras lui Slavici numeroase neplăceri din partea autorităţilor, care l-au categorisit ba „agitator” al românilor ardeleni, ba agent vândut intereselor nemţeşti. El a fost acuzat de trădare de puterea politică şi de reprezentanţii guvernamentali din Cluj, Budapesta şi Bucureşti. Slavici a intrat în dispute cu oameni politici, dar şi cu scriitori, Ion I. C. Brătianu, Octavian Goga sau Nicolae Iorga numărându-se printre adeversari. I-au fost aproape Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, cu acesta din urmă stând 11 luni, în puşcăria Văcăreşti.
Redactor la Timpul în Bucureşti şi, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost şi un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naţionalist român, cât şi în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experienţă a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată „Închisorile mele”, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat că dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un uşor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.
De altfel, Slavici, susţinător al Regelui Carol I, a fost purtat o bună parte a vieţii sale prin tribunale, puşcării şi etichetat atât de autorităţile austro-ungare, cât şi de cele româneşti ca trădător, iar către sfârşitul vieţii sale a fost tratat ca spion al germanilor în România.
La început Slavici a fost luat la ochi de administraţia maghiară din Transilvania, în primăvara anului 1873. A fost revolta de la Păuliş, soldată cu fuga oficialilor pe una din ferestele clădirii asaltate de mulţime. Câţiva săteni au fost condamnaţi, iar Slavici, devenit un fel de avocat al răsculaţilor, a fost doar avertizat. Pleacă de la Arad şi se stabileşte la Oradea. În polemica declanşată acolo, în toamna lui 1873, Slavici se defineşte ca jurnalist politic.
Permisie pentru nuntă
În anul 1919, când Ioan Slavici era închis la Văcăreşti, a primit o permisie din penitenciar cu scopul de a merge la nunta fiicei Fulvia. Învoirea era mult mai scurtă decât cea primită la Vác, când a ieşit două săptămâni şi a sărbătorit naşterea unuia dintre copii. Slavici a mers la nuntă având permanent în preajma sa un agent al Siguranţei. Acesta a fost discret, iar Slavici se simte dator să aducă mulţumiri: „Ei, bine! Dl Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată şi om: ziua următoare la oara trei după-amiază a venit un agent al Siguranţei şi m-a însoţit pân-acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoţit apoi şi la biserică şi de acolo la casa unde urma să se ţie nunta, iar în ziua următoare, la ora şapte dimineaţa, m-a dus la Văcăreşti” .
După încheierea procesului ziariştilor din 1919, Slavici a suferit mult pentru că nu a putut să spună completului de judecată şi lumii întregi ce credea el cu adevărat. O va face însă în paginile de memorialistică:
„Mă ştii că eu n-am fost niciodată germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil; este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărât faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate fi decât ceea ce rezultă din fireasca desfăşurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omeneşti, o-njosire morală care nu li se poate ierta decât celor nevoiţi a-şi apăra viaţa. Vei întreba, poate, de ce n-am spus-o aceasta în faţa Curţii marţiale. Pentru că eram cu minte. Dac-o făceam, eram osândit la moarte”.
Slavici a început să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania, mai ales că stăpânirea maghiară, odată cu realizarea dualismului, se înăsprea. Articolele sale erau muşcătoare şi acide la adresa împăratului şi a autorităţilor. Mai mult decât atât în 1874, hărţuit de autorităţile austro-ungare, fuge la Bucureşti şi se angajează în 1874 la ziarul ”Timpul”, unde este coleg cu Eminescu şi Caragiale. Este perioada în care când publică condiţiile ruşinoase (prin falsificarea unor acte) ale alipirii Bucovinei Imperiului Habsburgic, după nişe documente procurate cu mari riscuri de Eudoxiu Hurmuzachi.
„Tendinţa sa este eliberarea românilor din Ardeal şi Banat“
După aceaste dezvăluiri, soarta lui Slavici este pecetluită de autorităţile austro-ungare: este considerat un trădător şi agitator. „Bănuit de agitaţie este şi Ioan Slavici, din Vilagos, comitatul Arad, 36-38 de ani, din 1874 în România, publicist, scriitor şi profesor la Elena Doamna. Deţine circa 40.000 de franci avere şi este prieten cu Maiorescu. Cu toate acestea, a fost redactor la «Timpul». Tendinţa sa este eliberarea românilor din Ardeal şi Banat”, se arată într-un raport al unui agent austro-ungar din Transilvania, trimis şefului său din Viena, baronul von Teschenberg.
Într-un articol, Slavici spunea: „în trecerea vremurilor grele care au urmat a străbătut temerea că acea Împărăţie Habsburgică, în care e loc şi pentru români, nu se mai reiveşte. Ba nu sunt puţini nici cei ispitiţi de gândul că împăratul s-a unit cu maghiarii, vrea ca ei să stingă pe români de pe faţa pământului ungar şi-i ajută în lucrarea lor de distrugere”
În cele din urmă, Slavici ajunge să fie considerat şi spion al românilor în Transilvania. Ajunge să fie târât prin tribunale în urma articolelor prin care apăra drepturile românilor. Prima dată în februarie 1885, când Slavici este închis, dar eliberat de curtea cu juri. Urmează alte şi alte procese, în 1886 - trei, când este amendat şi face şi trei zile de închisoare, iar în 1888 la al cincilea proces este condamnat la un an de închisoare şi amendă, pentru trădare şi agitaţie. Îşi ispăşeşte integral pedeapsa în închisoarea ungurească de la Vat.
Până şi românii din Transilvania au fost întorşi împotriva lui. Era un spion care trebuia alungat, erau de părere autorităţile austro-ungare. „S-au pus în mişcare toate mijloacele spre a mă face să mă satur, să mă dizgust, spre a-mi face viaţa nesuferită, pentru ca să-mi adun «catrafusele» şi să plec. Chiar pe nevastă-mea s-au încercat s-o monteze ca să-mi facă şi mizerii casnice, din care nu pot scăpa decât plecând de aici. Denunţuri s-au făcut contra mea, insinuări s-au pus în circulaţiune, cele mai infame insulte la adresa nevestei mele s-au colportat, ba chiar şi scrisorile ni s-au desfăcut la poştă, ca să deie pe faţă secretele, pe care nu le am”, spicuieşte, din memoriile lui Slavici, criticul Szabo în ”România Literară”.
În cele din urmă, în preajma Primului Război Mondial, cel mai probabil în 1911, Slavici se stabileşte în România, în Regat. Culmea, după ce a fost considerat spion al românilor de austro-ungari în Transilvania, Slavici devine un spion al germanilor în România. Cel puţin aşa a fost considerat de autorităţi, din cauza convingerilor sale. Critica autorităţile maghiare, dar era ataşat de împăratul austriac. Totodată Slavici era împotriva alianţei cu ruşii, fiind un susţinător al lui Carol I, care dorea o alianţă cu Puterile Centrale.
Mai mult decât atât, este supectat şi mai mult după ce a început să conducă ziarul ”Ziua” din Bucureşti finanţat de germani. Odată cu intrarea României în război în 1916 de partea Antantei, Slavici este arestat şi de români, pentru spionaj.
Este închis la fortul Domneşti, iar manuscrisele i-au fost luate şi pierdute, fiind umilit şi jignit. Este eliberat la scurt timp, iar în timpul ocupaţiei germane lucrează la ziarul ”Gazeta Bucureştilor”, criticând atitudinea de apropierea a României de Rusia, considerată cel mai mare adversar al românismului, Slavici fiind de părere că ar fi fost mai bună alianţa cu Germania. Scriitorul transilvănean îl critica şi pe regele Ferdinand, despre care spunea că este sfătuit de „Minciună” ”Clevetire” şi Prostie” şi sublinia că dacă Prusia şi Austria nu ar fi oprit expansionismul Rusiei, Ţările Române ar fi avut soarta Basarabiei.
După război este acuzat din nou de spionaj şi trădare şi, pentru articolele sale, este din nou condamnat la puşcărie. În 1919, la 71 de ani, Slavici face un an de închisoare la Văcăreşti. Persecutat şi în Transilvania, şi în Muntenia, Slavici, dezamăgit şi foarte bătrân, se retrage la fiica sa, Maria, care locuia la Panciu şi moare la 17 august 1925.
Pământ de la mormântul scriitorului
În vara anului 2014, Valentin Bot, primarul comunei Şiria, a fost la Panciu, unde s-a întâlnit cu primarul acelui oraş vrâncean. Întâlnirea a avut loc la biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“, în cimitirul căreia se află mormântul lui Ioan Slavici. Ştefan Aga, preotul paroh al bisericii, l-a condus pe primarul din Şiria la mormântul scriitorului şi a evocat istoria ultimilor ani petrecuţi de Ioan Slavici la Panciu, în casa fiicei sale.
La finalul întâlnirii de la Panciu, cei doi primari au pus câte o lopată din pământul aflat la mormântul scriitorului Ioan Slavici într-o raclă, care a fost amplasat la baza unui monument ridicat în memoria scriitorului Ioan Slavici în localitatea în care s-a născut.
La Şiria există în prezent un muzeu memorial închinat scriitorului, care a fost inaugurat în 1960. În muzeu sunt prezentate momente din copilăria lui Ioan Slavici, din anii de şcoală primară petrecuţi la Şiria, apoi din anii studiilor de la Arad, Timişoara, Budapesta şi Viena.
În acest muzeu sunt păstrate şi obiecte care i-au aparţinut scriitorului, printre care biroul său de lucru, mobila locuinţei sale de la Bucureşti, manuscrise, fotografii, acte, ediţii din operele sale etc.
Vă mai recomandăm:
Ultimii ani din viaţa lui Ioan Slavici, scriitorul închis de două ori pentru opiniile sale politice. Îşi scria textele în timp ce le rostea cu voce tare
Se încarcă comentariile...
