Persecuţia chiaburilor în vestul ţării: când a avut loc primul atac împotriva lor

Arhiva

Calul de bătaie al regimului comunist în demersul colectivizării agriculturii a fost reprezentat de aşa-numiţii chiaburi. Istoricul Antoniu Martin ne vorbeşte despre chiaburii arădeni.

Acesta spune că definirea chiaburilor a fost abordată la Plenara CC al PMR din 03-05 martie 1949, dar foarte sumar: ”burghezia satelor”, ”elementele capitaliste de la sate”, ”clasa exploatatoare de la sate”. Potrivit liderului comunist român Gheorghe Gheorghiu Dej, ceea ce condiţiona situaţia de chiabur nu era întinderea pământului pe care îl avea în proprietate, ci mijloacele de producţie de care dispunea – tractor, batoză, secerătoare etc. – precum şi veniturile rezultate din creşterea animalelor, stupărit şi alte activităţi pentru care utiliza muncă salariată, el singur sau cu familia sa neputând face faţă muncilor gospodăriei.

Deoarece naţionalizarea industriei din 1948 împuţinase sensibil numărul celor demni de a reprezenta ”duşmanul de clasă”, între 1949 şi 1952 cele mai multe nelegiuiri şi toate faptele terifiante imaginabile sunt puse în seama chiaburimii, care se încarcă de toate păcatele societăţii, jucând rolul paratrăznetului universal şi justificând toate excesele politice.

În contextul campaniei regimului comunist pentru impunerea cotelor obligatorii ţăranilor arădeni, pe măsură ce ”lupta de clasă” s-a intensificat, ofensiva împotriva chiaburilor s-a accentuat şi în judeţul Arad.

„În cazul judeţului Arad, primul atac deschis împotriva aşa-zişilor chiaburi a avut loc cu ocazia procesului grupului de rezistenţă armată Şirianu – Bej, grup care operase în zona munţilor Zărand Codru Moma. Cu ocazia procesului în ziarele partidului erau înfieraţi vehement ţăranii chiaburi care i-au sprijinit cu alimente, haine şi muniţii pe cei care luptaseră împotriva comunismului. Pe parcursul anului 1950, în raionul Criş, judeţul Arad, chiaburii s-au menţinut în centrul atenţiei şi al muncii agitatorilor prin sate. Duminică de duminică 150 de muncitori din uzinele arădene luat drumul satelor constituind şi echipe localnice de subagitatori pentru a desfăşura aşa numita activitate de culturalizare. S-au desfăşurat astfel, printre altele, în localitatea Şepreuş conferinţe precum «Ştiinţa şi Superstiţia» şi «Ştiinţa pusă în slujba poporului». În toate acestea, atunci când se ridica problema combaterii superstiţiilor sau a misticismului, chiaburii erau indicaţi drept «răspânditori interesaţi»”, spune istoricul arădean. 

Antoniu Martin dă ca exemplu faptul că în comuna Pădureni, la 7 februarie 1952 au fost demascaţi 7 chiaburi vinovaţi de comuli de infracţiuni: răspândirea de zvonuri mincinoase despre faptul că ”GAC-ul îi va duce pe colectivişti la cazan, precum pe porci la troacă”, neplata cotelor şi vânzarea de unelte agricole înainte de începerea campaniei de primăvară. Deşi în satele arădene au fost arestaţi numeroşi ţărani înstăriţi sub acuzaţia de ”chiabur”, între 1949 – 1952, până în primăvara anului 1952 la nivelul organizaţiilor de partid judeţene şi locale nu exista nici un criteriu precis pentru a defini un chiabur. De altfel, definirea chiaburului a generat numeroase dezbateri la nivelul conducerii PMR, ducând chiar la sciziunea dintre Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu Dej.

„Cum era şi firesc, în judeţul Arad, chiaburii s-au menţinut în prim planul atenţiei propagandei de partid pe tot parcursul procesului de colectivizare. Această categorie a ţărănimii, chiaburii – pe care legea lui Cuza îi făcuse «fruntaşi» – cu un rol atât de important în perioada interbelică în economia României, ajunsese la sfârşitul destinului ei. Ceea ce nu putuseră face nici datoriile agricole, nici impozitul către stat, au reuşit să facă activiştii şi agitatorii comunişti cu ajutorul miliţiei şi a «justiţiei populare». Odată cu eliminarea chiaburilor, rezistenţa la colectivizare, chiar dacă fusese mai mult una individuală, a încetat”, încheie Antoniu Martin. 

Mai puteţi citi: Cum erau demonizaţi chiaburii în presa comunistă. Ţăranii, îndemnaţi să-i demaşte pe cei care nu dau cota statului

Cum ucidea Securitatea comunistă. Cazul a trei „chiaburi“ împuşcaţi fără judecată drept exemplu în Munţii Apuseni