Care sunt mesajele de Paşte ale ierarhilor ortodocşi şi catolici faţă de credincioşi. Scrisorile pastorale semnate de episcopii Ioachim Băcăuanul şi Petru Gherghel

Credincioşii ortodocşi şi catolici serbează în această seară Învierea Mântuitorului Isus Cristos. În toate bisercile din judeţul Bacău vor fi oficiate slujbe, în care va fi citită şi scrisoarea pastorală a şefilor regionali ai Bisericii. Sărbătorirea acestei importante sărbători religioase creştine în acelaşi timp se înscrie în cadrul intenţiilor ecumenice, care îşi găsesc ecou tot mai des în ultima perioadă.

Înaltpreasfinţitul Ioachim Băcăuanul, arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, a transmis un mesaj amplu către credincioşi, care se găseşte şi pe site-ul Arhiepiscopiei. Mesajul scris este dublat de o înregistrare video şi cu o poezie a arhiepiscopiului, în care ierarhul se adresează sutelor de mii de credincioşi din cele peste 600 de parohii din subordine.
În acelaşi timp, episcopul Romano Catolic de la Iaşi, Petru Gherghel, vine cu o altă scrisoare pastorală. Ambele scrisori îndeamnă la pace, credinţă şi speranţă în mântuire.

Scrisoarea pastorală a arhiepiscopului Romanului şi Bacăului, Ioachim Băcăuanul:

„Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!
 

Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!

De aproape două mii de ani, cel mai mare eveniment al umanităţii este Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. La nici un alt eveniment al lumii oamenii nu fac aceleaşi gesturi, nu cântă aceleaşi imne, nu se bucură reciproc, formând o familie duhovnicească, ca la Paşti. Învierea lui Hristos este ca erupţia unui vulcan. Ea ne arată că focul lui Dumnezeu a incendiat tot pământul şi începe să-l mistuie, transformându-l, purificându-l, transfigurându-l.
Învierea, deşi nu este un fapt consemnat de istoricii lumii, autentificat prin documente, fotografii, filme, probe materiale, totuşi este un fapt istoric incontestabil, care se sprijină pe mărturii indubitabile. Sf. Apostol Pavel spune corintenilor: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră, zadarnică şi propovăduirea noastră” (I Cor. 15, 14). Dacă Învierea lui Hristos s-ar sprijini pe argumente ştiinţifice şi istorice palpabile, nu pe credinţă, ar fi rămas un simplu eveniment al istoriei, nesemnificativ sau poate uitat în negura vremii. Ca eveniment metafizic şi meta-istoric, minunea Învierii se sprijină pe mărturia vie şi explicită a apostolilor, care au văzut mormântul gol şi pe Hristos înviat. Sfântul Ioan argumentează cu claritate: „ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit… aceea vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (I Ioan, 1, 1-3).

Dar martorii Învierii nu au avut intenţia să prezinte pe Hristos înviat ca pe o fantasmă în cursul unei emisiuni despre un fenomen paranormal. Apostolii, care au atins cu mâna lor pe Iisus înviat şi au mâncat cu El din aceeaşi pâine şi din aceeaşi hrană după Înviere, dau mărturii clare despre eveniment. În momentul acela şi-au adus aminte că Hristos le vorbise de mai multe ori în cursul celor aproape trei ani de şedere împreună despre cele ce aveau să se întâmple cu El. Toţi au mărturisit despre acest eveniment cu atâta fermitate încât nici moartea nu i-a mai înfricoşat, nici pe ei şi nici pe cei ce au urmat lor. Ce mărturie poate fi mai elocventă decât miliardele de creştini care au trăit fiinţial, de-a lungul istoriei, acest fapt care a bulversat umanitatea şi cosmosul.
Iubiţii mei, Viaţa omului pe pământ are valoare şi sens numai în măsura în care acesta se preocupă de propria mântuire şi dobândeşte în mod real comuniunea cu Mântuitorul Hristos cel Înviat. Fără rămânerea în dialog cu Dumnezeu în Biserică, creştinul nu poate realiza comuniunea cu semenii, de care depinde mântuirea sa şi mărturia acestei mântuiri.
Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie momentul central şi culminant al mântuirii noastre. Din momentul Jertfei şi Învierii, oamenii încetează să mai fie duşmanii lui Dumnezeu şi vrăjmaşi întreolaltă. Împăcarea supremă şi schimbarea fiinţială a omului au loc prin Trupul Său jertfit de bunăvoie. În felul acesta omul redevine “fiinţă vie”, aşa cum fusese creat dintru început: “Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(Facere 2, 7). Astfel, Învierea este o nouă dimensiune a realităţii. Prin ea nu este contestată realitatea existentă, ci doar ni se descoperă că există încă o realitate ontologică, faţă de cele pe care le cunoaştem până acum, iar acest fapt nu este sub nicio formă în opoziţie cu ştiinţa.
Esenţa Învierii se află tocmai în faptul că ea face să explodeze istoria şi inaugurează o nouă dimensiune a realităţii. Aceasta este dimensiunea eshatologică. Învierea Domnului dezvăluie timpul şi spaţiul înnoite, două coordonate ale unei istorii ce se prelungeşte dincolo de ea însăşi pregustând din taina Împărăţiei. În acest sens Învierea este concomitent un fapt istoric şi supraistoric sau metaistoric. Învierea nu este un eveniment similar cu naşterea sau răstignirea lui Hristos, ci este ceva cu totul nou. Astfel, trebuie să conştientizăm că ea nu este nici deasupra sau în afara istoriei, ea are punctul de plecare în istoria însăşi, şi până la un moment dat, îi aparţine, însă trimite dincolo de istorie lăsându-şi o amprentă în timp. Potrivit acestui fapt, “orice om smerit poate parcurge drumul spre infinit prin Înviere.”

Este evident că învierea lui Hristos nu a fost văzută de nimeni cu ochii trupeşti. Ea n-a putut fi filmată şi nici nu ar fi putut să fie imortalizată cu o cameră de luat vederi, dacă astfel de aparate ar fi existat.

Prin înviere, Hristos a distrus zidul care separă lumea văzută de cea nevăzută, unde spaţiul, timpul şi moartea nu mai există. Fizicienii şi-au imaginat existenţa unei «ante-lumi», creştinii cred însă în viaţa veşnică în care Dumnezeu este totul întru toate. Aparatele de filmat nu mai pot avea acces la această formă de existenţialitate. Trupul lui Hristos înviat ne dă garanţia că această lumea pe care nu o percepem cu ochii fizici există. Totodată, acest Trup, care a fost asemenea trupului nostru, nu mai are aceleaşi atribute ca atunci, înainte de Înviere, ci are însuşirile specifice unei alte lumi. În niciun caz, nu însuşirile unui extraterestru cum şi-au imaginat creatorii de ficţiune.

Prin urmare, Învierea lui Hristos este ca o «breşă» prin care se poate întrezări lumea nevăzută. Prin mormântul gol se poate vedea întunericul supraluminos al vieţii celei veşnice din cealaltă lume. Trupul lui Hristos, pe care apostolii L-au văzut şi L-au atins, reprezintă caracteristicile pe care le are acea lume. Hristos este vizibil şi invizibil după înviere. Îşi manifestă însuşiri şi din lumea aceasta, dar şi din cealaltă. Trece prin uşile încuiate, însă în mâinile, picioarele şi coasta lui au rămas semnele lumii în care ne aflăm. El poartă stigmatele trecutului întru totul fiind dincolo de trup. El este deodată acelaşi şi diferit.

Învierea nu este o verigă ce se înşiră în lanţul vieţii istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs Învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind deasupra mijloacelor de investigare şi constatare omenească.

Până la Învierea Domnului omul era condamnat la moarte, dar prin acceptarea de către Hristos a morţii pe cruce, de bunăvoie, omul devine “condamnat” la Viaţa cea adevărată prin Învierea cea de obşte, iar prin învingerea puterii distructive a morţii de către Hristos se arată faptul că Iubirea este mai tare decât moartea.

Învierea lui Hristos aduce în fiecare om recuperarea tinereţii pierdute prin cădere. Omul recapătă neliniştea dătătoare de pace a dorului de Dumnezeu, căci Învierea este profundul mister care spiritualizează trupul şi aureolează fiinţa noastră. Prin acest act Hristos îl repune pe om acolo de unde a căzut, redându-i chipul divin. Căci asemănarea omului cu Dumnezeu nu constă numai în faptul că el este “lucrul mâinilor” lui Dumnezeu, ci mai ales în filiaţia sa reală faţă de Dumnezeu, conform cuvintelor Sfântului Teofil al Antiohiei: “Arată-mi pe omul tău şi eu Ţi-l voi arăta pe Dumnezeul meu”.[1]

Centrul iconomiei lui Dumnezeu este omul, pentru că Dumnezeu Îşi arată mărirea făcând mare pe om. În acest sens Sfântul Atanasie cel Mare spune: “Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a făcut trup, ca omorât fiind cu trupul să facă vii pe toţi prin puterea Lui”.[2] Această putere pe care Hristos o exercită asupra oamenilor nu este numai o putere a slavei dumnezeieşti, ci şi o putere a iubirii, pentru că slava la care a fost ridicat El prin Învierea Sa, nu o ţine numai pentru Sine, ci o răspândeşte peste noi toţi, pentru că pentru noi a primit-o.

Puterea pe care o dă Hristos, prin Înviere, celor ce vor crede în El, constă în primul rând în a învinge păcatul, aşa cum şi puterea Lui pe pământ a constat în primul rând în a ţine în frâu afectele, ca să nu devină păcate. Acest lucru îl deducem din faptul că Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a se menţine curat. Hristos n-a suportat Învierea ca un obiect, ci a fost, împreună cu Tatăl, subiect al ei. Căci El Însuşi a participat la biruirea morţii nu numai ca om, ci şi ca Dumnezeu, exercitând puterea Sa de împărat.

                Aşadar, dragii mei, fiţi încredinţaţi că Învierea lui Hristos ne-a dat posibilitatea să fim din nou apţi pentru conlucrarea cu Duhul Sfânt, aşa cum spune Apostolul Pavel: “Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 16).   Să-I mulţumim Mântuitorului Hristos prin viaţa noastră trăită pe placul Lui şi izvorâtă din El, pentru că prin Învierea Sa din morţi am devenit cu toţii destinaţi nemuririi.  Prin Înviere noi suntem neamul celor cu viaţă veşnică!
Iubiţi credincioşi,

Dacă avem certitudinea că Hristos înviat lucrează în lume şi credem că prin Înviere în zidul morţii a fost făcută o breşă, dacă noi ştim că drumul Golgotei duce într-o direcţie sigură şi plină de viaţă, dacă rămânem în comuniune cu cei înviaţi de Hristos, moşii şi strămoşii noştri, sfinţii Bisericii, avem nădejdea că harul ne va transfigura şi pe noi şi ne va aduce bucurie negrăită. Bucuria este semnul evident al credinţei că suntem pecetluiţi cu Hristos înviat, iar calitatea de creştin ne va da posibilitatea să înviem prin Biserica lui Hristos. Veţi zice că suntem încă păcătoşi şi nu merităm! Da, dar dacă nu mai persistaţi în păcate, atunci veţi fi nişte păcătoşi pocăiţi, îndreptaţi şi reconciliaţi cu Hristos înviat: nişte păcătoşi chemaţi de Hristos la libertate!“, se arată în scrisoarea semnată † IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului.

Petru Gherghel –Episcopia Romano-Catolică Iaşi:

„Scrisoare pastorală

Sfintele Paşti 2017

Învierea Domnului şi bobul de grâu

Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni! (din Liturghie)

Sfinţiile Voastre, dragi fraţi şi surori, dragi cinstitori ai Învierii Domnului,

Cu acest text din ritualul celebrării Liturghiei catolice, mă bucur să vă pot transmite şi încredinţa un gând de mare bucurie şi de trăire în speranţă pentru marea sărbătoare a întregii creştinătăţi: Paştele.

Celebrând an de an misterul Învierii Domnului, participăm la cel mai mare adevăr al credinţei noastre care a însoţit Biserica şi a însufleţit-o din momentul petrecut în Ierusalim, când Fiul lui Dumnezeu după ce a suferit şi a murit pe cruce, cu puterea sa divină a învins moartea şi păcatul şi a ieşit biruitor din mormânt. A confirmat că viaţa e mai tare decât moartea şi că destinul creştinului este adevărata speranţă a victoriei şi a învierii.

Evangheliştii şi apostolul Paul ne vorbesc despre drumul lui Isus spre Ierusalim, unde avea să pătimească şi să moară ca apoi să învie după cum a prezis, confirmând în noi convingerea că acest har şi mister are drept scop asigurarea că şi noi, urmându-l pe Cristos mort şi înviat, vom ajunge la aceeaşi înviere şi împreună cu el în aceeaşi slavă.

Adevărul fundamental al credinţei noastre a fost şi rămâne misterul morţii şi învierii Domnului, garanţie a mântuirii şi fericirii noastre veşnice.

De fapt, acest adevăr a fost anunţat încă din Vechiul Testament, este prezent în evanghelii şi în scrisorile apostolului Paul, ca şi în toate celelalte scrieri din Noul Testament, în întreaga tradiţie a Bisericii primare. Marele mister al vieţii, morţii şi învierii apare în realitatea vieţii omului prin atâtea indicii şi semne, care ne asigură ori sugerează misterul victoriei vieţii asupra morţii.

Este vrednic de notat gândul sfântului Clement Romanul († 97) care pune în evidenţă această minunată constatare a faptului învierii Domnului simbolizat în atâtea momente care se întâlnesc în natură: "Considerăm şi vedem, dragii mei, cum Dumnezeu ne arată exemple multiple ale viitoarei noastre învieri, despre care ne-a oferit un prim dar în Isus Cristos, înviindu-l din morţi. Observăm, preaiubiţilor, învierea care se întâmplă în realitatea timpului. Ziua şi noaptea ne demonstrează o adevărată înviere; ne culcăm noaptea şi ne trezim dimineaţa; ziua trece şi noaptea apare. Să luăm exemplu de la natură, de la roadele pământului cum sămânţa ca să aducă roade trebuie să moară. Iese semănătorul şi aruncă seminţele uscate, goale, care, intrând în pământul umed, încet, încet se deschid, se transformă şi ies la suprafaţă. Providenţa divină însă le face moi, deşi pentru ochi erau uscate şi moarte, şi le face să învie rodnice, cu multe roade".

Toate aceste exemple corespund cuvintelor din Evanghelia după sfântul Matei care vorbesc de misterul morţii şi învierii Domnului la care făcea referinţă Isus, adresându-se pelerinilor veniţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui ebraic: "Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod" (In 12,24).

Cuvintele fac parte din descoperirea pe care o făcuse Isus de mai multe ori ucenicilor săi. Prin ele dorea să le amintească tuturor ceea ce avea să se întâmple cu el când va fi prins, condamnat şi răstignit pe cruce; adică va fi aşezat în pământ, în mormânt, de unde, ca bobul de grâu, va răsări înviind din moarte şi va aduce roade multe.

Comentând acest episod din viaţa lui Isus ajuns la Ierusalim pentru a duce la împlinire planul lui Dumnezeu, un vestit predicator şi comentator al textelor sfinte, Ernest Ezeogu, spunea: "Vedem în Evanghelia după sfântul Ioan că în mijlocul mulţimilor care au venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor se aflau şi câţiva greci. Nu le-a trebuit mult acestor greci să vadă că nu toate mergeau bine la Ierusalim. Astfel s-au hotărât să meargă şi să îl vadă pe Isus. De ce au dorit oare să îl vadă? Deşi Ioan a spiritualizat oarecum relatarea, dând astfel impresia că ei au venit pentru a căuta să fie primiţi în «trupul» lui Cristos (In 12,32), este mai probabil ca ei să fi venit pentru a-l avertiza pe Isus cu privire la gravitatea pericolului care îl înconjoară şi a-i sugera să plece cu ei în Grecia, pământul libertăţii. Răspunsul pe care l-a dat Isus la cererea lor arată că era vorba într-adevăr despre moartea lui iminentă şi că el a ales să rămână şi să o înfrunte în loc să caute un mod de a scăpa".

Este cunoscut faptul că de multe ori în trecut fariseii şi mai marii poporului plănuiseră să îl prindă, dar Isus a scăpat întotdeauna din mâinile lor deoarece "nu venise încă ceasul lui" (In 7,30; 8,20). Acum însă a venit ceasul său. "A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului... Dar ce să zic, «Tată, scapă-mă de ceasul acesta?» Nicidecum! Căci tocmai de aceea am ajuns la ceasul acesta" (In 12,23.27). Isus foloseşte parabola bobului de grâu pentru a explica faptul că, fugind de moarte atunci când vine ceasul, nu facem decât să ne limităm viaţa şi misiunea ("rămâne singur"), în timp ce, dăruindu-ne pe noi înşine până la moarte atunci când vine ceasul, o sporim ("aduce mult rod"). Astfel, Isus refuză în mod categoric să caute orice ajutor, uman sau divin, pentru a-şi prelungi viaţa pe pământ dincolo de voinţa Tatălui său.

Acest exemplu puternic, oferit de Isus şi prezentat de evanghelistul Ioan, avea menirea de a le arăta tuturor că doar prin supunerea lui Isus la o moarte nemeritată ei beneficiază de credinţă şi mântuire, reamintindu-le mai ales ucenicilor că trebuie să meargă pe urmele lui până la moarte. "Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu" (In 12,25-26). Ştim că Isus după patima şi moartea sa înviind a ajuns în glorie. Însă pentru a ajunge acolo a trebuit să treacă prin porţile morţii în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Celebrarea morţii şi învierii lui Cristos este pentru noi toţi o sfântă şi fericită ocazie de a cunoaşte planul Părintelui ceresc, dar şi voinţa de ascultare a Fiului său faţă de el şi, în acelaşi timp, de iubire totală faţă de omul greşitor. Pentru a desăvârşi acest proiect divin el nu a ales să fugă de această misiune, să evite acest drum al jertfei şi al iubirii, ci s-a prezentat pentru a îmbrăţişa crucea şi a accepta moartea fără de care viaţa nu ar fi triumfat şi învierea nu ar fi urmat.

Sfinţiile Voastre, dragi şi iubiţi credincioşi,

Numai celebrând cu credinţă adevărul morţii şi învierii lui Isus retrăim marea speranţă că prin moartea şi învierea lui vom putea prinde şi noi mai mult curaj în a-l urma şi, suferind şi noi împreună cu el, vom beneficia de aceleaşi roade şi de aceeaşi înviere fericită. Atunci când vom săvârşi cu mult entuziasm marea şi dumnezeiasca Liturghie chiar în noaptea Învierii, vom proclama cu îndreptăţită bucurie, împreună cu toţi cei care cred în înviere, cu toţi fraţii noştri din Apus şi Răsărit: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni în slavă!" Tuturor un salut frăţesc şi părintesc şi o sfântă dorinţă din partea mea, a episcopului auxiliar Aurel şi a colaboratorilor: Sărbători fericite! Cristos a înviat, aleluia!  Adevărat că a înviat, aleluia, aleluia!“, Petru Gherghel, episcop de Iaşi.