Primul student mort în Experimentul Piteşti, comemorat. Povestea cumplită a lui Corneliu Niţă
0
Corneliu Niţă, primul student mort în Experimentul Piteşti, a fost comemorat duminică, 28 februarie, în Cimitirul Central din Bacău.
Duminică, 28 februarie, ora 13:30, în Cimitirul Central Bacău, a avut loc comemorarea lui Corneliu Niţă, primul student din generaţia naţionalistă interbelică ucis de comunişti în închisoarea reeducării de la Piteşti. Organizarea Parastasului şi evocarea martirului aparţin Asociaţiei Calea Neamului filiala Bacău condusă de prof. Iurie Movileanu.
Corneliu Niţă, student la Politehnică în Iaşi şi la Facultatea de Drept, făcea parte din grupul de rezistenţă anticomunistă din Moldova. Aurel Visovan povesteşte în volumul „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit“ despre chinurile la care a fost supus tânărul student.
„Momentul culminant al acestui Calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950, care moment, prin sfârşitul lui tragic, a dus la scoaterea şi răspândirea noastră pe altă secţie.
Se făcuse numărul de seară şi, după închidere, Ţurcanu şi-a mobilizat iarăşi echipa pentru operaţiuni. Avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăuan care nu se lăsase convins până atunci să spună tot ce ştia sau ce bănuia Ţurcanu că ştia.
După câteva întrebări, însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că răspunsul era nesatisfăcător, Ţurcanu a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-a vârât într-un cerc format din 6-7 torţionari care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos, ameţit. L-au udat cu apă, să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărească să vorbească.
Trebuia să spună ce ştia despre omorârea unui soldat sovietic prin părţile lui şi dacă luase şi el parte la acea crimă politică. Probabil că existau ceva informaţii în legătură cu amestecul lui Cornel în acea afacere şi Ţurcanu voia să smulgă de la el confirmarea, dar bietul băiat fie că nu ştia, fie că îi era frică să declare, rezista cu dârzenie să afirme ceva şi nu zicea decât: "nu ştiu nimic!'.
Văzând că nu voia să vorbească, au început să-l bată la tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente, pentru că durerile se localizează în special la cap; apoi l-au pus să facă manej, lovindu-l din nou cu pumnii, până când a căzut iarăşi în nesimţire.
Ţurcanu turba de furie văzând că nu putea scoate de la el nici un cuvânt. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de rezistenţă la nici unul dintre torturaţi, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crâncene, doar cu un uşor geamăt de durere.
Noi, care asistam la scena aceasta de groază, ce dura de vreo două ore, eram cu sufletele crispate, neştiind până unde putea merge oribila maltratare a unui om.
Dar bestialitatea călăilor a întrecut orice imaginaţie în supliciul aplicat sărmanului copil. După ce l-au lăsat puţin să-şi mai revină, în care timp Ţurcanu se plimba furios şi se gândea la o nouă metodă de schingiuire, îl auzim că dă ordin să i se lege mâinile la spate şi-i face semn lui Vasile Puşcaşu, namila care avea cea mai mare forţă dintre ei, să-l ridice în sus.
Urcându-se în picioare pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinse de mâinile legate şi răsucindu-i-le, îl suspendă în aer, într-o poziţie care sugera imaginea crucificării.
Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept. În jurul lui, vreo patru sau cinci torţionari îl loveau cu ciomegele, cu un sadism îngrozitor, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii.
După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime. S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc. I-au dezlegat mâinile ce se bălăbăneau pe lângă corp, cu articulaţiile complet zdrobite, şi după ce i-au mai vărsat o cană cu apă peste cap, l-au târât pe un pat de fier, în mijlocul camerei.
Abia mai răsufla. După un timp a început să delireze. Probabil făcuse o hemoragie internă. Vorbea fără şir şi ciomăgarii din jurul lui făceau haz, bătându-şi joc de cuvintele fără înţeles ce le scotea în neştire.
Ţurcanu comenta încruntat cu ciracii lui despre îndărătnicia "banditului" şi se bătea cu pumnul în piept că până la urmă o să-l facă să vorbească:
- Am eu ac de cojocul lui, ticălosu'!... Crede că se joacă el cu mine?!... O să vadă el care-i mai tare!...
Fierbea de ciudă că "EL, ŢURCANU" a putut fi astfel înfruntat!
Sunase stingerea demult şi ne băgasem cu toţii sub pături, fără să se poată apropia somnul de vreunul.
Plantonul care rămăsese de veghe avea sarcina să-i dea unele îngrijiri lui Cornel peste noapte. N-a mai fost însă nevoie, pentru că, puţin timp după aceea, a intrat în comă.
Vădit alarmat şi neştiind cum să procedeze, plantonul şi-a luat inima-n dinţi şi l-a trezit pe Ţurcanu, care s-a sculat şi a pus pe Gherman şi pe Nuti Pătrăşcanu, care fuseseră studenţi la Medicină, să-i facă respiraţie artificială, fapt care, probabil, i-a grăbit sfârşitul.
Eu îmi trăsesem pătura peste cap, făcându-mă că dormeam, dar mă uitam îngrozit pe sub ea, urmărind scena aceasta groaznică: un om cu trupul zdrobit de bătaie, cu braţele complet luxate, muribund, este maltratat până în ultima clipă a vieţii cu aceste mişcări de respiraţie care apăreau acum atât de groteşti.
Când şi-au dat seama că murise, au început să intre în panică. Se învârteau speriaţi pe lângă el Gherman, Roşca, Puşcaşu, căutând să şteargă urmele de violenţă, spălându-i sângele de pe corp şi de pe picioare, dar vânătăile care apăreau acum mai proeminente nu se lăsau deloc ascunse.
Doar Ţurcanu rămăsese în aparenţă calm şi îndreptându-se către uşă a bătut, să-l anunţe pe miliţian.
Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sărmanei victime:
- Domnu' şef, anunţati doctoru' că a încetat să bată inima unui 'bandit'!...
A venit felcerul şi după ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancardă, scoţându-l din cameră. Au trecut pe lângă patul meu de lângă uşă, unde stăteam chircit de groază, cu pătura în cap, ca să nu fiu descoperit că am asistat la această scenă care ar fi umplut de oroare şi cele mai tari inimi".
„Dormeam pe aceeaşi scândură“
Petru C. Baciu, liderul mişcării de rezistenţă din zona Moldovei, în „Răstigniri ascunse“, rememorează scurta viaţă a tânărului mort în Experimentul Piteşti: „L-am cunoscut pe Corneliu Niţă de la distanţă, locuiam în acelaşi cartier. Era coleg de an la acelaşi liceu cu fratele meu mai mic, Aurel. Ne întâlneam aproape zilnic şi aveam relaţii cu el doar de bună ziua. L-am cunoscut bine şi ne-am legat pururi sufleteşte în închisoarea Suceava, în toamna anului 1949. Dormeam pe aceeaşi scândură şi pe aceeaşi bucăţică de rogojină până în luna ianuarie, când a plecat la moarte la închisoarea Piteşti. Am rămas stingher precum în urma carului funebru, aşteptând să-mi vie şi mie rândul, între zidurile sinistre ale închisorii Suceava, în lanţuri şi izolat de unul singur multă vreme. Aici am aflat de uciderea lui la Piteşti, zdruncinându-mi şi mai mult zbuciumul zilelor şi nopţilor de teroare şi chin“.
Fostul coleg de celulă i-a căutat mormântul când a ieşit din închisoare. „O cruce fumurie, semnul răstignirii lui Hristos, te veghează. Sinistra pătimire de la Piteşti s-a risipit demult. Privesc chipul tău de pe marmura crucii. Ai rămas tot tânăr. Alături, pe aceeaşi placă de marmură albă, chipurile părinţilor tăi“.
Cum s-a încercat ştergerea urmelor crimelor
Nicio victimă a odiosului experiment nu are trecut pe certificatul de deces adevărata cauză a morţii, ci diagnostice care nu ar putea produce moartea, încercând, astfel, să şteargă orice urmă a crimelor. Inclusiv cei executaţi în urma unor simulacre de procese aveau trecute pe certificatele de deces diverse afecţiuni.
Un fost medic al penitenciarului Gherla în acei ani, unde a continuat Experimentul Piteşti, Viorel Bărbos, mărturiseşte într-un interogatoriu luat în timpul anchetei care i-a adus condamnarea, că în perioada iunie 1950 – decembrie 1951 au fost torturaţi mai mulţi deţinuţi de către legionari, dar că el îi ştergea din registru sau le trecea drept cauză a morţii insuficienţa cardiacă sau TBC pulmonar.
„La Beluciu C-tin am trecut diagnostic TBC pulmonar care era un diagnostic real prin faptul că suferea de acea boală, însă cauza morţii a fost agravarea bolii de pe urma torturilor“. Un alt caz, o altă crimă: „La Popescu Petre am trecut insuficienţă cardiacă, hepatită cronică, care nu a fost un diagnostic real, deoarece el a murit numai din cauza bătăilor şi torturilor care i-au slăbit inima“. „La primul caz de deces, omorât prin bătaie, am văzut cadavrul deţinutului la infirmerie unde a fost adus pe targă sub menţiunea că e grav bolnav. Când m-am deplasat să-l văd, a trebuit să constat că deţinutul era mort de câteva ore şi ţinut în celular până după ora închiderii. Examinând am constatat urme de bătaie pe corp şi o vânătaie în dreptul inimii. Mi s-a spus ca pe certificatul de moarte să nu trec că ar fi murit de la bătaie, să caut un diagnostic, de preferinţă boală de inimă, pentru a motiva moartea lui“.
Tot medicul spune, în interogatoriu, că un inspector i-a spus că la Gherla vor fi aduşi de la Penitenciarul Piteşti un lot de deţinuţi legionari, dintre care unii „vor întreprinde o acţiune de demascare pentru scoatere de informaţii“. „Mi s-a spus că această acţiune să fie ţinută în secret şi în eventualele cazuri mortale să căutăm să punem diagnostice ireale pentru a nu se afla adevărata cauză a morţii acelor deţinuţi care eventual ar muri“.
Experimentul Piteşti a fost oprit în anul 1952, iar cei implicaţi în crunta teroare au fost judecaţi în spatele uşilor închise. 22 de inculpaţi au fost condamnaţi la moarte, iar cadrele din Securitate au primit sentinţe de câţiva ani.
Vă mai recomandăm:
Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
