Cum ne afectează lipsa afecţiunii în copilărie

Lipsa de afecţiune în copilărie are efecte şi la vârsta maturităţii. Psihologii spun că, dacă ne-a lipsit afecţiunea părinţilor în copilărie, vom ajunge adulţi cu probleme.

Psihologii spun că aceşta sunt adulţii care au comportamente extravagante ori poate vor acumula cât mai multe bunuri materiale. „Afecţiunea e o componentă esenţială în viaţa unei fiinţe umane, socială şi echilibrată, trăind o existenţă plenară, autentică, autonomă şi independentă. Când, însă, aceasta este neglijată, se produc dezechilibre la nivel psihic, fie că o recunoaştem sau nu, o negăm sau o reprimăm, o conştientizăm sau nici măcar nu vorbim despre acest lucru”, spune Dana Crişan, psiholog clinician.

Potrivit ei, lipsa de afecţiune în copilărie creează disfuncţii în planul vieţii de zi cu zi. „Ne naştem cu nevoia de afecţiune şi o cerem de mici copii. Suntem dependenţi de afecţiune: o îmbrăţişare, atenţie, o vorbă bună, o apreciere. Învăţăm un discurs interior în funcţie de cum primim acest mesaj, ca răspuns la nevoia noastră. Astfel, un copil mic, care plânge, încă nu a dezvoltat limbaj. El cere ceva, însă dacă este neglijat, ignorat, părintele nu este atent sau, efectiv, nu este prezent, copilul învaţă că, deşi cere, are nevoie, nu i se dă, ca răspuns. Astfel, echilibrul său interior este perturbat, chiar şi dezvoltarea fizică este încetinită (a se observa copiii din orfelinate, care au un ritm mai lent de dezvoltare psihică şi fizică)”, spune ea. Astfel, continuă psihologul, se creează ataşamentul, care poate fi unul securizant (în mod dezirabil), sau, dimpotrivă, poate fi anxios, ezitant, dezorganizat, în funcţie de cum a primit această afectivitate în copilăria mică.

„Afectivitatea înseamnă, deci, a da şi a primi. Mulţi învaţă să dea, dar nu ştiu să primească, după cum mulţi nu ştiu să ceară ce au nevoie, pentru că se aşteaptă la un refuz, ori simt că nu merită sau nu vor fi înţeleşi. Necerând, vom acumula frustrări, resentimente împotriva celor care nu ne înteleg şi nu ne oferă. A cere este un demers care se învaţă”, mai explică psihologul clinician. Neînvăţând să ceară sau să primească, persoanele ajung, deseori, la un fel de izolare emoţională. „Putem ajunge la a refuza tot, jucării, prăjituri, o îmbrăţişare, iar ca adulţi, refuzăm ce oferă viaţa, ajungând chiar la depresie. Alţi copii îşi neagă propriile nevoi până în momentul în care li se pare că au dăruit destul (au avut rezultate frumoase la şcoală, au luat premii la competiţii, sport, artă) şi nu au primit suficient. Atunci apare revolta şi, bineînţeles, retragerea, distanţarea de părinţi, bunici, anturaj, ca urmare, singurătatea. Dezirabil este a dărui în mod egal, cu atenţie spre celalalt cu adevărat şi spre noi înşine”, mai arată psihologul clinician Dana Crişan.

Copiii lipsiţi de afecţiune dezvoltă potenţial agresiv

Copilul privat de afecţiune poate dezvolta pierderea respectului de sine, pesimism, intoleranţă, acumulează frustrări, uneori lipsă de autocontrol cu tendinţe spre agresivitate, violenţă (comportamente agresive la grădiniţă, şcoala, mediu, în parc, la cercuri extraşcolare etc). „Poate dezvolta comportamente antisociale, chiar fuga de acasă, abandon şcolar, nesiguranţă, angoase, sau chiar hiperactivitate motrică, ceea ce îi face pe unii părinţi să suspecteze copilul de ADHD, însă el doar cere atenţie, desigur, în cazuri subclinice. Unii copii provoacă părinţii, opoziţionist, nu se supun regulilor casei, răspund obraznic, nu «asculta», simulează boli sau se îmbolnăvesc intenţionat, îşi fac rău, se autorănesc, însă e o formă mascată a nevoii de afecţiune, de atenţie”, mai arată psihologul. Din păcate, spune ea, aceste frustrări duc la tulburări de personalitate, la diferite afecţiuni, iar în cazuri mai grave, pot duce la boli psihice, cumulând şi factori precum ereditatea, mediul, traume etc. „Studiile au arătat că unul din factorii determinanţi ai infracţionalităţii şi delicvenţei juvenile este lipsa afecţiunii în copilărie. Se poate manifesta şi prin lipsa încurajărilor, o vorbă bună, o apreciere, nu neapărat a gesturilor fizice de îmbrăţişare, sărutul părinţilor, ţinutul în braţe”, mai spune ea.

Lipsa afecţiunii, compensată prin cadouri

Mulţi copii suferă de lipsa afecţiunii părinţilor din cauza faptului că aceştia sunt plecaţi la muncă în străinătate. Compensarea prezenţei fizice prin cadouri, atenţii etc, nu rezolvă problema, mai spun psihologii. „Aceşti copii cresc fără a fi capabili de a da sau de a primi afecţiune. În schimb, ei sunt întotdeauna gata să facă schimb de cadouri. Din pacate acest aspect se răsfrânge asupra viitoarelor relaţii, ca adulţi, nereuşind să stabilească o interacţiune profundă, intimă, de conectare la nevoile celuilalt partener, superficiali şi nemultumiţi”, mai arată psihologul.

Nici prea multă afecţiune

Extrema cealaltă este super protecţia, hiper atenţia în plan afectiv. „Copilul, sufocat de afecţiunea părintilor, va fi privat de dreptul de a fi autonom şi de a se descurca, i se subminează încrederea în propriile forţe, de a decide singur, părintele preluând roluri de salvator care le face şi le ştie pe toate. Copilul se va confrunta la vârsta adultă cu probleme de adaptare la locul de muncă, în relaţii cu sexul opus, şi va face faţă mai greu acestora. În alte cazuri, copilul alintat va deveni un adult egoist, egocentrist. Copilul hiperprotejat reacţionează la fel ca şi cel neglijat: este apatic, dezorganizat, bolnăvicios”, mai spune psihologul.

Sfatul specialiştilor este de a nu scăpa din vedere unul dintre cele mai importante drepturi ale copilului, acela de a fi autonom. „Dozaţi astfel afectivitatea oferită copiilor şi respectaţi-le autonomia! Copilul e o fiinţă liberă, nu e proprietatea părintelui. Părinţii au doar datoria de a fi alaturi de ei în creşterea lor şi de a le arăta dragostea”, conchide psihologul clinician Dana Crişan.

Mai puteţ citi:

Miei mici şi scumpi, dar suficienţi, sacrificaţi în punctele autorizate din Maramureş