Cum şi-a trăit viaţa o femeie care nu s-a îmbolnăvit niciodată până la 91 de ani: „Făceam ulei de floarea soarelui şi de sămânţă de dovleac. Vai, daʼ bun era!“
0
Are 91 de ani şi spune c-a trăit o viaţă împlinită. Cea mai mare realizare a ei este familia, iar munca nu a speriat-o niciodată, mai ales că a avut o sănătate de fier. A renunţat la şcoală pentru o viaţă tihnită, de familie, şi a ajuns la 91 de ani înconjurată de copii şi nepoţi, chiar dacă, acum, pe unii îi vede mai mult cu ajutorul tehnologiei, fiind plecaţi departe de casă.
Maria Danci, o femeie de 91 de ani care locuieşte în localitatea maramureşeană Săcel, nu a ştiut ce înseamnă boala până în urmă cu câteva luni. „N-am fo' la spital niciodată până amu, n-am luat o injecţie în tătă viaţa mea, n-am luat leacuri”, se lăuda ea.
„Numaʼ 91 am împlinit. Amu, Dumnezău, câţʼ a vreʼ, mi-a mai da. Daʼ mă duc, că nora nu se poate ţâne de mine. Numaʼ amu, de la Paşti, m-o lovit o boală de inimă”, spune ea. „Boala de inimă” a venit ca urmare a stresului provocat de faptul că un membru al familiei, respectiv ginerele ei, s-a îmbolnăvit grav, iar asta a supărat-o atât de tare, încât s-a îmbolnăvit şi ea. „Is supărăcioasă. Când nu mă vedea nimeʼ am plâns, că mi-o foʼ mnilă şi de fată, şi de el. Trebe să-l ridice, apoi io nu pot să văd aşe ceva”, spune ea.
A renunţat la şcoală după clasa a cincea şi a muncit în gospodărie şi la câmp. Şi-a făcut o familie frumoasă, care i-a fost alături mereu şi de care acum, la apusul vieţii, e foarte mândră. „Am făcut numaʼ cinci clasă. Aşe o foʼ atunci, pă timpuʼ mneu. Daʼ am învăţat tare bine. M-aş fi cerut să mă duc mai departe, daʼ preotuʼ nostʼ o vrut să mă ducă la şcoala de muzică. O zâs cătă părinţî mnei că m-or trimite la şcoală unde să nu plătească bani. Daʼn-am mai vrut să mă duc acolo. M-am prins de pticoarele mamii şi n-am vrut să mă duc”, mai povesteşte ea.
Aşa că a rămas acasă, lângă mama ei şi a făcut ceea ce făceau toate fetele din sat: s-a măritat, a făcut copii şi a avut grijă de gospodărie. „În ʼ46, la 19 ani, m-am măritat, la avere mare, ş-am lucrat bugăt. Am 71 de ani de când m-am măritat şi de 21 de ani îs văduvă. Ş-am tri coptii şi încep amuʼ să fiu un ptic mai bolnavă ca ei. Daʼ n-am foʼ până amu”, socoteşte ea.
Ajutoarele sociale, pomeni care încurajează lenea
Traiul de acum i se pare mult mai uşor, însă parcă era mai frumos pe vremuri. „Nu erau bani, nu era servici. Bani aveam dacă vindeam un diţăl, un mniel, o oaie. Sămânam grâu, mălai, ovăz. Făceam ulei de floarea soarelui şi de sămânţă de dovleac. Vai, daʼ bun era. Nu trăbuia prăjit, şi era negru la culoare. Apoi am ţânut animale. Oi, cai şi aveam câte două-tri vaci. Apoi, când vindeam mniei şi făceam bani mai mulţʼ trăbuia a plăti sâmbria, toamna, la păstori. Îi mai bine-amu, c-amu-s mai mulţʼ bani. Şi mai puţân lucru”, mai povesteşte bătrâna.
După calculul ei, însă, ajutoarele sociale au încurajat lenea, în sat. Aşa se face că până şi cei mai săraci, preferă să stea acasă şi să aştepte ajutorul social, decât să vină la muncă. Multe terenuri rămân nelucrate, în aceste condiţii. „Nu găsăşti o femeie, un om, să-ţʼ vină la lucru. Că tăţʼ au bani amu. Stau cu aceia bani (de la stat), nu să uită că mănâncă o felie de ptită. Stau aşa, blegi, daʼ nu te duci tu să lucri şi aştepţʼ până trece luna şi vin banii să-ţʼcumperi o ptită! Erau mai mulţʼ săraci mai demult, daʼ veneau la lucru. Veneau bărbaţî la cosât, femeile la secerat. Daʼ amu, tăt acela pământ îl avem, daʼ nu-l mai lucră nimeʼ”, intervine nora ei, femeie obişnuită să ţină frâiele gospodăriei. „Şerpi s-or face. Daʼ bine că n-oi trăi io să văd”, mai spune dezamăgită bătrâna, în perspectiva lipsei de mână de lucru.
Curajul îi revine când vorbeşte despre apropiata nuntă a nepoatei ei, asistentă medicală la ambulanţa din Sighet, de care este tare mândră. „Face nunta la Sighet, daʼ tăt mă duc s-o văd, că şi ei ţân la mine tare mult”, promite bătrâna.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
