Fabrica de ceramică din Baia Mare, una dintre puţinele uzine comuniste rămase încă în funcţiune după regimul ceauşist
0Fabrica de ceramică din Baia Mare este una din puţinele întreprinderi care au mai rămas funcţionale după sfârşitul epocii ceauşiste. De aproape 40 de ani, produsele lor se vând în ţară şi străinătate. Cu doar 10% din personalul de altădată, fabrica s-a reinventat de fiecare dată şi a trecut prin comunism, prin perioada tulbure de tranziţie, a depăşit şi perioada de criză.
S-au împinit 39 de ani de când fabrica de ceramică din Baia Mare a fost înfiinţată. Iniţial, cu peste 1.600 de angajaţi, cu o secţie de sticlărie la Făraşa şi o secţie de ceramică în apropierea Combinatului (aproape de locul în care funcţionează acum), fabrica funcţiona într-un sediu mare şi vast pe bulevardul Bucureşti. Imediat după revoluie, secţia ce funcţiona lângă Combinat s-a desprins şi s-a privatizat, sub o altă denumire. Fabrica şi-a redus activitatea de-a lungul anilor, ajungând în prezent la doar 260 de angajaţi. De asemenea, spaţiul în care funcţiona a trebuit schimbat, după ce terenul a fost vândut, în 2007. „Din 2008 de desfăşurăm activitatea aici şi facem cam aceleaşi produse, cu mici variaţii”, a explicat directorul tehnic, Nicolae Ziman. Vase, ceşti, farfurii sau obiecte decorative.
Materia primă este un amestec după o reţetă proprie de argilă, caolin şi nisip, din care se formează o pastă, din care sunt modelate, apoi, obiectele de ceramică. Unele, cele asimetrice, sunt turnate în forme de ispsos, altele – cele simetrie - sunt făcute printr-o tehnologie ce are ca origine roata olarului. Acestea ajung, apoi, în cuptoare unde sunt arse la temperaturi ridicate, după care sunt glazurate şi ajung la clineţii finali. Însă, în mod suprinzător, nu piaţa de desfacere este cea mai mare problemă, ci mâna de lucru. „E un flux complex şi complicat, ce facem noi aici e chimie de temperatură înaltă. Produsele se ard la 1.000 de grade Celsius, apoi urmează un tratament termic timp de şase şi ore jumătate, după care se glazurează şi iar se ard în acelaşi cuptor. Ne trebuie oameni destul de specializaţi, pe mai multe zone, faze ale procesului tehnologic, oameni care trebuie să aibă anumită îndemânare, pentru că nu e pentru oricine să facă meseria asta”, explică Nicoleta Mureşan, directorul de marketing şi creaţie.
Pe vremea când fabrica lucra la nivel maxim, în Baia Mare era un liceu care pregătea ceramişti de specialitate. Astăzi, însă, liceul a fost comasat cu altul, iar clasele de ceramişti sunt desfiinţate. Asta, însă, s-ar putea schimba în curând. „Avem două contracte cu două licee, vrem să-i ajutăm să înfiinţeze o clasă de ceramică. Elevii vor putea face practică, sau vor fi angajaţi când vor termina liceul”, mai arată directorul de producţie, Vlad Bărbos. În plus, unele produse sunt picate manual, lucru care necesită unele abilităţi aparte.
Adaptabilitatea, cuvântul de ordine
Cum a reuşit fabrica să rămână funcţională, trecând prin vremurile tulburi de după căderea comunismului, prin tranziţia care a desfiinţat industria din România, prin criza care a mai redus din agenţii economici, ne-a explicat directorul tehnic. „Adaptabilitatea este cuvântul de ordine. Am reuşit să ne adaptăm la orice situaţie. Au fost perioade în care mergeau foarte bine anumite produse, apoi perioade în care mergeau altele. Ne-am adaptat cerinţelor pieţei, am făcut serii mici de produse, la cerere”, mai spune el. „Clienţi noştri au avut şi ei perioade critice, nu numai noi, aşa că ne-am adaptat mereu”, continuă Lia Ciocian, directorul comercial. Clienţii lor sunt din toată lumea, cei mai importanţi sunt din Anglia, Olanda, Canada, sau Australia, dar prin intermediari, produsele lor ajung chiar şi în China. „Lucrăm pentru Ikea, iar prin ei, produsele noastre ajung chiar şi în China. Dar avem şi clienţi direcţi în mai multe ţări din Eropa şi nu numai”, mai arată directorul tehnic.
Cifra de afaceri a firmei este în jur de 4 milioane de euro pe an şi produce anual aproximativ 2.500 de tone de produse. „Evident, este un volum mult mai mic decât pe vremuri, însă valorificarea este mai mare, iar costurile de producţie sunt mai mici decât erau atunci. Aici nu trebuie să încălzim hala, pentru că ese ermetizat totul foarte bine. Suntem printre puţinii din România care am rezistat de la Revoluţie încoace, cu aceeaşi activitate”, mai spune el.
Angajată de culoare
În hala de producţie, totul este de culoare gri-cenuşiu, culoarea pastei din care sunt formate vasele. O pată de culoare care atrage atenţia în acest decor este o angajată de culoare, refugiată de la Centrul de Refugiaţi din Şomcuta Mare. E altfel, ea nu e prima, au mai fost alţi trei angajaţ refugiaţi.
Faimar a luat fiinţă în 1978, iar în 1982 secţia de ceramică s-a moderizat şi reprofilat pe producţia de faianţă de menaj şi decorativă. În 1991, firma s-a transformt în societate pe acţiuni, din care secţia de ceramică decorativă şi de menaj s-a desprins. În 2007, Faimar a vândut terenul de pe bulevardul Bucureşti şi s-a mutat, în 2008, pe locul în care funcţionează acum. În prezent, acţionarul cel mai important este o firmă din Galaţi, care deţine 34% din acţiuni. Restul sunt diferiţi acţionari de peste tot.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
