Legende cum doar în Maramureş găsim: Uriaşul din Rozavlea şi aparatul de zbor inventat de Pintea Viteazul

„Fata pădurii”, „Uriaşii din Rozavlea” sau “Icarul maramureşean”. Sunt numai o parte din legendele populare care au ca numitor comun Maramureşul lui Pintea Viteazul.

De altfel, şi despre haiducul Pintea circulă o legendă conform căreia pentru a scăpa de urmăritori, acesta ar fi zburat de pe înălţimile Maramureşului cu un fel de planoare făcute din şindrilă. Au fost descoperite texte datând de la 1701, respectiv 12 august 1702, care fac vorbire despre zborurile haiducului. Potrivit informaţiilor furnizate de către Consiliul Judeţean Maramureş, aceleaşi texte mai fac referire şi la unele reclamaţii venite din partea localnicilor care erau supăraţi că planoarele haiducului le culcau holdele la pământ.

“Legenda spune că, atunci când era pe punctul de a fi prins, Pintea şi-a confecţionat aripi din şindrilă (o formă rudimentară de planor) . Cu ajutorul lor şi-a luat zborul de pe înălţimi, reuşind să scape de urmăritori. La fel, se spune că în arhiva Primăriei Baia Sprie s-ar găsi încă plângeri ale unor localnici, supăraţi că aparatele ciudate ale haiducului le ...calcă grâul. Au fost şi cercetători care au căutat argumente în sprijinul variantei haiducului zburător”, au anunţat cei de la CJ Maramureş.

În lucrarea de doctorat a profesorului Valeriu Avram se face referire la arhivele transilvane, dar şi la câteva documente din Ungaria, în care se vorbeşte despre Gligor Pintea, supranumit Viteazul din Magoaja Maramureşului. Datele vremii arată că Pintea era şi un haiduc al aerului. Prima atestare este cuprinsă în textul unei note din 1701, scrisă pe o pagina liberă dintr-un Apostol românesc, păstrat în manuscris fragmentat la biserica maramureşeană din Bontăieni. 

Textul cu pricina a fost descoperit în anul 1934, printre altele acolo arătându-se că „de pe Mogoşa, Pintea au sburatu cu sburătoare, făcută de elu, până în Dăneşti. Elu îi învaţă pe pandurii săi să sboare. Scris-amu io Petre Fătu, în anu 1701”. Al doilea text a fost descoperit în 1944 la Biserica Jank, din Ungaria, pe pagina 48 a unui Evangheliar românesc: „Pintea şi cu panduri de-ai săi au sburat pe imaşuri şi fâniţe de-ale oamenilor de la Viile Satu Mare. 

O sburătoare ce au fostu araduitu de tri cai s-au opritu şi pre fâniţa vărului meu Popanu Irimie. Toată lumea s-au miratu de frumuseţea şi sborurile acestor sburătoare. Ele au fostu făcute din lemnu de paltinu, plopu, bradu şi stâjinaru. Roţile lor au fostu căptuşite cu pile (piele - n. n.) de cerbu deinu codru. Io ierohomanul Genadie încă am văzut cu mirare tot ce am scrisu aicea de pomenire, astăzi în ziua de 12 luna lui cuptoru, anul 1702".

Fata Pădurii care se leagă numai de bărbaţi

Despre Fata Pădurii există numeroase mărturii adunate de scriitorii maramureşeni în cărţile lor. Fata Pădurii este considerată în satele din Maramureş aducătoare de rău, ghinion, o fată care uneori apare ca femeie tânără, alteori foarte bătrână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri.  Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeţii rătăciţi.

„A fost demult o fată frumoasă care s-a rătăcit prin pădure şi a apucat-o noaptea. Amu’, ea nu s-o pus să se culce, fără o tot umblat, da’ de-a găsi cărarea care s-o ducă spre sat. Într-un timp a venit un om îmbrăcat tot în negru şi i-o spus să meargă după el, că i-a arăta drumul. Da el a dus-o într-o casă de piatră şi acolo a vorbit ceva neînţeles, că i-o luat minţile şi i s-o transformat chipul de n-o mai semănat cu ea. Apoi i-o luat hainele şi i-a dat drumul prin pădure, dar ea nu s-o mai putut întoarce îndărat şi o rămas să umble numai prin păduri. Şi cine o mai întâlneşte numai rău îi umblă, că nu-l lasă din mână sănătos. Îi suge tot sufletul, îl schimbă la faţă ori îl omoară. Aşe s-o născut Fata Pădurii" – scria Parasca Făt, în Calendarul Maramureşului.

"Se spune că Fata Pădurii avea grădină pe Faţa Pietrii Gutâiului. Vorbeau bunicul şi bunica că li s-au fost stricată oile, s-au zăruit. Batăr ce au făcut, batăr unde s-au dus - şi pe la preot - şi nu au putut face nimic cu ele, până ce le-a spus cineva: – Du-te la grădina Fetei Pădurii şi ia de acolo câteva flori şi le aruncă peste oi; apoi le fierbe şi cu fiertura stropeşte oile şi vei vedea că se vor face bine. No, apoi după asta s-au făcut bine", se arată în cartea lui Pamfil Bilţiu “Izvorul Fermecat”, (mărturie de la Pălăguţa Iurca, 65 ani din Călineşti).

"A fost odată un băiat care avea de drăguţă o mândră dintr-un sat vecin. Tare era mândră, ca roua de dimineaţă. Şi săracul stătea cu oile departe, în deal. Dar drăguţa lui venea la el în fiecare noapte. Şi stăteau împreună noapte de noapte. Era tare fericit şi, vai, cum să nu fie? Numai că el nu ştia, săracul de el, că nu este drăguţa lui fata aceea care venea noapte de noapte la el. Şi, cum o tot drăgostea el, când o fost odată i-a pus mâna în spate. Şi a simţit că îi ca şi o covată. Apoi i s-a făcut frică şi a plecat cu oile de acolo, că aceea a fost Fata Pădurii" (Pamfil Bilţiu, de la Marai Rad, 58 ani, Giuleşti, în Izvorul fermecat, 1999).

"Demult umbla Fata Pădurii, dar se lega numai de bărbaţi. Ei aveau de lucru cu ea, femeile nu. Bărbaţii trebuiau să aibă frânghie împletită de tei, că atunci nu le putea face nimic Fata Pădurii. Unul de la noi, Costănel, nu a avut frânghie din aceea. Când o fost păcurar la oi, o venit Fata Pădurii într-o sară la el şi l-o ţâpat pă foc şi i-au adus numai cioantele într-o bute. Fata Pădurii se arată femeie urâcioasă, înaltă şi cu păr mare" (Pamfil Billţu, de la Maria Vlad, 76 ani, Săliştea de Sus, 1997, în aceeaşi carte).

Legenda Omului nopţii

„Omu’ Nopţii se arată şchiop şi mare, înalt cu căput negru, lung şi cu păr pe obraz. Îi tare hâd" (P. Bilţiu, de la Marta Tămaş, 1996, în Izvorul fermecat, p. 173). "Omu’ Nopţii sare într-un picior ca şi iepurele când merge. Şi umblă pe dealuri şi pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia şi o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlneşti cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic" (Pamfil Bilţiu, de la Ioan Ivănciuc, 54 ani, Corneşti - Maramureş, 1995, Izvorul fermecat).

Una din cele mai interesante legende este cea a uriaşilor din Rozavlea, aceeaşi localitate unde apar şi piticii din Rozavlea, celebra familie Ovici, pitici care au fost realitate şi care au scăpat cu viaţă şi după ce pe ei celebrul doctor Josef Mengele de la Auschwitz a făcut experimente pe ei.

În vremuri de demult, se zice că trăia în Cuhea (Bogdan Vodă) un uriaş. El avea o fată tot uriaşă, pe care o chema Rozalia. Fata, într-una din zile, pribegi printre nişte dealuri. Acolo, pe o pajişte întinsă, erau doi oameni, cu un plug cu patru boi. Fata crezu că sunt nişte jucării Şi luă oamenii cu tot cu plug şi cu boi în şurţ. Ii-o dus la tătu-so: „Uite, tată, ce jucării am găsit!”. Tatăl său îi zice: „ Nu-s jucării, dragă fată. Îs oameni şi ei or stăpâni pământul de amu’ înainte. Noi, uriaşii, ne-om zărăsti. Du-te şi lasă-i acolo de unde i-ai luat. Şi pântru c-ai călcat pe acolo, locu’ s-a chema Rozavlea”. Legendea Uriaşilor din Rozavlea apare spusă de Ileana Pop în Calendarul Maramureşului, 1980.

Tot de Rozavlea se leagă şi mărturia unui bărbat legată de legenda curcubeului. Această legendă apare spusă de către Ion Ungureanu Tomşa în cartea lui Pamfil Bilţiu, Izvorul Fermecat.

"Curcubeul se vede un cerc mare pe cer care iese dintr-o apă mare la un capăt şi celălalt capăt este în altă apă mare. Sobeşte din amândouă apele. Se vorbeşte că sorbeşte până se umflă şi atunci se ridică şi se varsă ploaia din curcubeu. 

La noi be din apa Vişeului şi din Iza. Sorbeşte cât îi trebuie în amândouă capurile. După ce s-a umflat, atunci s-a desfăcut şi zice că plouă. Ziceau bătrânii, aşa, când se uitau la culorile acelea şi vedeau din care-i mai multă. Dacă este verde multă culoare ziceau că-i fânaţă şi va fi iarbă multă, de-i galben îi grâu mai mult. De-i roşu e porumb mult în anul acela. Atunci zice că se face mălai mult".

Citeste şi: 

Legende, poveşti şi colinde din Maramureş. Povestea moşilor şi babelor din paie de la Şurdeşti