Povestea artistului maramureşean Alexandru Perţa Cuza. „Din mânile astea slăbănoage au ieşit peste 4.000 de troiţe, în toată Europa“
0Alexandru Perţa Cuza este o legendă vie a meşeterilor populari din Maramureş. Nu se consideră sculptor, el doar dă viaţă lemnului şi îl lasă să vorbească. Peste 4.000 de lucrări ale lui sunt împrăştiate prin toată Europa.
La el în atelier e frig de crapă pietrele, însă asta nu pare să-l deranjeze. „În orice caz, noi suntem obişnuiţi cu iernile astea. Dacă e un pic mai cald decât e acum, «ei» (cei din alte zone, n.r.) zic că-i rău. Că-i frig”, începe el explicaţiile. Târgu Lăpuş, acolo unde locuieşte sculptorul, este supranumit pol al frigului, astfel că nu e de mirare că e obişnuit cu temperaturile deosebit de mici.
Imaginea lui e a unui artist veritabil, cu o barbă apostolică, cu un deget care, atunci când gesticulează, indică un accident de tâmplărie suferit, probabil, cu mulţi ani în urmă, îmbrăcat într-un pulover care, de asemenea, a suferit un mic „accident de muncă”. Trei pisici îl însoţesc în micuţa încăpere ce-i serveşte drept atelier şi stau mai mult în zona sobei, în care se stinge focul încet. Apoi se mută, pentru a-i capta atenţia, pe bancul de lucru, unde sculptorul încearcă să ne ofere o mică demonstraţie de măiestrie.
„Eu am cunoscut oameni din toată ţara, mai ales că nevastă-mea e din Galaţi. De acolo am şi numele de Cuza. Străbunicul ei a fost verişor cu Alexandru Ioan Cuza. Averea pe care o aveau ei, acolo, ziceau că e averea lui Cuza. Ofiţerul stării civile nici nu m-a întrebat nimic, mi-a trecut şi mie numele Cuza. Dar nu m-am suparat”, începe el, relatând apoi cu umor întreaga aventură de la căsătoria lui, căreia i s-au împotrivit ambele familii, atât a lui, cât şi a ei.
Nu-i prea place să vorbească despre comunismul, dar, până la urmă, face parte din istoria noastră, spune artistul. Astfel, începe el, în timpul comunismulu a fost secretar UTC la Târgu Lăpuş, iar prin anii ʼ70 a plecat la Braşov. „Acolo am cunoscut-o pe nevastă-mea”, îşi mai aminteşte el. Apoi, după ce s-au căsătorit, s-au mutat în Baia Mare, doar pentru că nici familia lui, nici a ei, nu i-au primit acasă. Când, însă, dragostea e atât de puternică, nici faptul că le-au ascuns actele să nu se poată căsători, nici că familia ei i-a luat hainele, nu i-a oprit. „Şi-a luat nişte haine de-ale maică-sii şi a venit la mine. Eu eram la un hotel la Tecuci, pentru că pe mine nu m-au primit la ei acasă”, mai rememorează el.
Odată întorşi în Maramureş, s-au stabilit la Baia Mare, iar el a lucrat la mina Săsar, timp de nouă ani. Când, însă, i s-au îmbolnăvit fetele de saturnism (intoxicaţie cu plumb. Baia Mare era al doilea cel mai poluat oraş din Europa, n.r.), a decis să se mute la Târgu Lăpuş. „Mi-au zis medicii din Baia Mare că până la 18 ani nici în gara din Baia Mare să nu le duc. Aşa că am revenit la Târgu Lăpuş, am înfiinţat o secţie de decoraţiuni lemn la Ţibleşul (cooperativă meşteşugărească din timpul comunismului, n.r.) şi am avut peste 60 de oameni. Erau elevi care nu au reuşit la facultate şi se angajau. Am lucrat cu tot felul de specii de oameni. Inclusiv primarul din Coroieni a lucrat la mine în secţie”, mai rememorează el.
Peste 4.000 de troiţe, semnate de Alexandru Perţa Cuza
Poveştile despre tinereţea lui şi vremurile apuse curg, condimentate cu glume la tot pasul. Un teanc de diplome pe care le-a primit de-a lungul vieţii este aşezat, la vedere, pe masa de lucru. „Pot hrăni cu ele un măgar, o iarnă. De n-a fi iarnă tare grea”, spune el râzând şi răsfoindu-le. Chiar dacă glumeşte pe seama lor, este evidentă satisfacţia pe care o are privind în urmă. „Din mâinile astea, aşa, slăbănoage, au ieşit peste 4.000 de troiţe, în toată Europa”, spune el, apoi relatează cum la biserica pe care a făcut-o la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti a vrut să se cunune cineva şi l-a sunat, de la biserică, după cununie, pentru a vorbi cu cel care a făcut sculptura şi să-i ureze casă de piatră.
„Cred că era fiul unui senator, nu mai ştiu cine. Dar m-au sunat de acolo, de la biseică să le urez casă de piatră. A zis că e singura biserică din ţară care are toţi sfinţii români, 149 câţi erau în 2012, sculptaţi pe afară. A fost la Ministerul Apărării şi i-a aprobat să se cunune acolo. M-a sunat, am vorbit cu el şi la sfârşit am zis că le urez casă de piatră, am zis că le-aş ura casă de lemn, dar dacă aş fi mai tânăr, ca să le-o pot sculpta”, mai spune el râzând.
Dar a avut şi neplăceri sculptând biserici. La o lucrare pe care a făcut-o în Bucureşti nu a fost plătit conform înţelegerii. „Am aflat, aşa, mai târziu, că este şi satană în sutană”, spune el resemnat.
Sculptează fără să deseneze
Stilul pe care îl abordează în sculptură spune că este naiv. El „lasă lemnul să vorbească în locul lui” şi nu se străduieşte să facă lucrări perfecte, ci expresive. Asta, în condiţiile în care în ultimii 11 ani nu mai foloseşte desenul în lucrările sale. „Am avut un hematom şi ziceau că nu se poate opera, că e prea aproape de creier. De atunci, eu nu mai am simţul în mâna dreaptă prea bun. Nu mai pot desena”, spune el. De altfel şi piciorul drept îl târâie, atunci când ne conduce în altă cameră, unde ne arată nişte obiecte care au o valoare sentimentală aparte. Unul este un obiect pe care l-a făcut pe când avea doar 14 ani şi l-a recuperat, cu ceva ani în urmă, de la un italian.
„El îmi tot arăta lucrări şi mă întreba dacă au vreo valoare. Aşa mi-am găsit lucrarea mea, semnată de mine şi mi-a dat-o”, relatează el. Apoi, într-o altă încăpere, o masă sculptată, care închide o ladă de zestre este „piesa de rezistenţă”, iar povestea, de asemenea, impresionantă. Masa-ladă a fost recuperată după ce a fost oferită cadou lui Ceauşescu, acum mulţi ani. „Au cerut-o de la partid, pe vremea aia. Eu am zis că o fac pentru 10.000 de lei. Au zis că ce, suntem la grădiniţă? Să-i trimită la Ceauşescu un cadou de 10.000 de lei? A zis: imediat să-i faceţi acte pe 60.000. Aşa a zis un şef de la partid”, îşi mai aminteşte el. Lada a ajuns din nou în posesia lui după revoluţie. În aceeaşi încăpere, pe un perete, printre alte lucrări de care se mândreşte, tronează un tablou al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca evidenţă a legăturii de nume.
Lucrările lui au fost prezente la Cântarea României an de an, care a fost, practic, rampa lui de lansare, în vremea comunismului. An de an era laureat al festivalului şi lucrările lui ajungeau în toată ţara. Acum, toată speranţa e în nepotul lui care are 16 ani, dar stă la Cluj, cu părinţii, respectiv fiica artistului. Cu toate acestea, el speră că nepotul lui, pe care îl consideră foarte talentat, îi va urma.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
