Cât de important era peştele în mesele ardelenilor de acum câteva secole. Erau crescuţi inclusiv în şanţurile de apărare ale cetăţilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deşi cantitatea de peşte consumată de români scade drastic în ultimii ani, potrivit statisticilor, acum câteva sute de ani peştele era o componentă importantă în meniul ardelenilor.

Abundenţa de peşte din râurile de pe teritoriile provinciilor româneşti de acum câteva sute de ani i-a făcut pe români mari consumatori de peşte. În prima fază, românii s-au aprovizionat cu peşte din râuri, care găzduiau specii ce în zilele noastre sunt de negăsit pe teritoriul ţării noastre.

Elveţianul Fr. J. Sulzer, secretarul voievodului Alexandru Ipsilanti, nota în a doua parte a anilor 1700: „Peşti sunt aici în Dunăre şi în sute de alte râuri mari şi mici, mai mult decât se pot număra. Cine consideră această afirmaţie drept exagerată, să-mi spună dacă poate număra crapii care numai într-un an se prind în Dunăre, crapii cu care cel puţin un milion de români se hrănesc timp de o jumătate de an în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania”.

Rosler Rudolf, dezvăluie în studiul său „Din istoria pescuitului şi a pisciculturii în judeţul Bistriţa-Năsăud”, faptul că materialele arheologice descoperite pe teritoriul României demonstrează că îndeletnicirea pescuitului era cunoscută încă din paleoliticul târziu, iar alte descoperiri o atestă din mezolitic. 

Pentru epocile următoare, săpăturile arheologice din toate provinciile româneşti au scos la iveală numeroase unelte de pescuit, harpoane sau greutăţi din lut ars pentru plasă.

Pescuitul era un drept al nobililor care deţineau şi administrau diferite teritorii. Nu de puţine ori, aceştia se certau între ei după ce nu se respectau regulile cu privire la dreptul de pescuit. 

Printre speciile de peşti care se regăseau în râurile din Transilvania, de exemplu, se numărau păstrăvul, lostriţa, fântânelul sau lipanul. 

Şanţurile de apărare a cetăţii, folosite pentru creşterea peştilor

Locuitorii Transilvaniei nu se mulţumeau doar cu peştii prinşi în râuri, ci au apelat şi la iazuri artificiale. De regulă, acestea erau deţinute de nobili, mănăstiri şi conducerea cetăţilor. Primele astfel de iazuri sunt atestate documentar în Bistriţa-Năsăud în anul 1329.

Iazurile din cetatea Bistriţei aveau o importanţă economică însemnată. Judele oraşului Tomas Werner insistă în 1521 să se construiască noi iazuri, cu scopul de a mări încasările oraşului, deoarece cheltuielile care trebuiau acoperite din bugetul cetăţii creşteau în fiecare an, din cauza multiplelor asedii.

Aceste iazuri erau alimentate cu ajutorul unor canale, care erau curăţate anual şi bine întreţinute. Iazurile şi canalele beneficiau inclusiv de pază. Paznicii primeau anual, pe lângă salariu şi câte o pereche de opinci. 

Proviziile de peşte pentru consumul locuitorilor oraşului şi pentru comercializare se conservau într-un depozit special amenajat, administrat de un senator al oraşului. 

Pentru creşterea peştilor se foloseu inclusiv şanţurile de apărare din faţa zidului Cetăţii Bistriţei, care înconjurau întreg oraşul. Acestea aveau dimensiuni apreciabile – o lăţime de 30-35 de metri şi o adâncime de 2,5 – 3 metri - permiţând astfel creşterea peştilor.

Cu ocazia meselor festive oferite de municipalitate în cinstea unor personalităţi nu lipseau peştii, variaţi ca specii şi feluri de mâncăruri. În 1549, regina Isabela vizitează oraşul, cu această ocazie consumându-se ştiuci, crapi şi chişcari, precum şi trei butoaie de peşti săraţi. 

Vă mai recomandăm:

Cum se pescuia pe actualul teritoriu al României acum câteva secole. De la prinsul cu mâna la otrăvirea peştilor cu plante toxice

Ţăranul român şi economia. Cum îşi asigurau traiul oamenii satelor în urmă cu câteva secole

Bistriţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite