Cum era organizat juridic satul românesc acum câteva secole. Principiul „ochi pentru ochi“, baza legală în lumea rurală

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Deşi nu aveau poliţist şi nici temniţă, ţăranii de acum un secol sau două se ghidau după o serie de reguli nescrise FOTO: Maieru ca altadată
Deşi nu aveau poliţist şi nici temniţă, ţăranii de acum un secol sau două se ghidau după o serie de reguli nescrise FOTO: Maieru ca altadată

Nu se întocmeau acte, nu existau poliţişti, iar procesele erau orale şi nu se bazau pe probe solide. Aşa arăta satul "juridic" românesc în urmă cu două secole. Cu toate acestea, regulile şi cutumele nu lipseau din lumea rurală.

Nelipsit din lume rurală de acum un secol sau două era primarul, care, cum se întâmplă şi în zilele noastre, era ales din rândul sătenilor. Acesta era ales, însă, pentru o perioadă de doar doi ani, şi nu de patru. Se întâmpla totuşi des ca primarul să aibă parte de nenumărate mandate, conducând comunităţile chiar şi decenii întregi: 

„Mai mare în sat era primarele, de-l alegeau la doi ani, din cei mai vrednici. A fost unul mai de ispravă care a rămas primare douzeci de ani”, precizează Liviu P. Marcu în „Vechi obiceiuri juridice în comuna Şanţ”, lucrare publicată în Revista Bistriţei. 

Consiliul local nu exista acum un secol, însă la adunările unde se luau cele mai importante decizii pentru comunitate participau mai toţi bărbaţii din sat şi tinerii însuraţi. Cele mai multe comunicări se făceau duminica, după slujbele religioase.

Paznicii - poliţiştii comunităţilor rurale

Comunele nu aveau poliţişti, însă aveau paznici, care se alegeau pentru un an sau doi, dintre localnici. Aceştia erau patru la număr şi îşi făceau propriul salariu, fiind recompensaţi de către cei pe care îi prindeau încălcând regulile. 

Paznicii erau şi cei care anunţau incendiile, semnalele dânsu-se din turnul bisericii sau cu goarna. La stingerea incendiului participau toţi sătenii în putere. 

Cei care erau prinşi furând nu erau închişi în temniţă, ci făcuţi de ruşine în faţa satului. Dacă cineva era prins cu un lucru furat, era plimbat cu lucrul respectiv prin tot satul, având obligaţia să strige: „Ce am făcut eu să nu mai facă nimeni”. 

Ca „procedură” pentru stabilirea adevărului se foloseau semnele de pe animale sau din teren, martorii şi mai ales mărturie. În caz de lovire, victimele sau rudele acestora aveau dreptul să îşi facă dreptate singure, rănindu-l pe agresor. 

Împăcarea nu era exclusă, mai ales atunci când vinovatul îşi recunoştea fapta şi accepta să îi plătească victimei o sumă de bani. 

Şi când venea vorba despre utilizarea bunurilor comune, cum era păşunea, se respectau reguli. Locurile de păşune de la munte erau folosite prin rotaţie, folosindu-se sistemul tragerii la sorţi. 

Vânzările se anunţau duminica, după terminarea slujbei la biserică: „Pentru lucrurile de vânzare nu se puneau semne la poartă şi nici nu se expunea obiectul, ci se făcea vestire în sa „ la parade”, duminica, după terminarea slujbei la biserică”, mai precizează Liviu P. Marcu. 

La vânzarea caselor sau a pământului, primii întrebaţi erau vecinii şi rudele. Vânzarea era verbală, fără niciun act, doar cu martori. Dacă lucrul cumpărat avea defecte, acesta putea fi restituit în termen de 8 zile. 

Vă mai recomandăm:

„Ce biserica leagă biserica dezleagă“. Cum făceau preoţii români „consiliere matrimonială“ în secolul al XIX-lea

Cât de important era peştele în mesele ardelenilor de acum câteva secole. Erau crescuţi inclusiv în şanţurile de apărare ale cetăţilor

Bistriţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite