Mărturii dintr-un orfelinat comunist: „Eram înghesuiţi câte 30-40 într-un dormitor, în paturi suprapuse, fără căldură şi fără apă”

Attila Szucs, un bistriţean acum în vârstă de 57 de ani, a avut neşansa să crească într-unul din orfelinatele comuniste, care a funcţionat într-o fostă unitate militară. Deşi au trecut câteva decenii de atunci, Attila încă îşi aminteşte de bătăile crunte, dar şi de înghesuiala de atunci şi de condiţiile vitrege în care îşi duceau traiul.

Attila Szucs s-a născut în localitatea Aiud din judeţul Alba şi a fost abandonat pe când avea doar două săptămâni de către mama sa, care nu avea condiţii să-l crească. A reîntâlnit-o în anul 1992, când şi-a folosit toate economiile pentru a o îngriji timp de doi ani pănă când aceasta s-a stins.

Bistriţeanul prin adopţie, care deşi provine dintr-o familie de maghiari nu ştie o boabă de ungureşte, a crescut în orfelinatul din Prundu Bârgăului până după majorat.

Clădirile care au adăpostit casa de copii au fost construite în perioada 1940-1947. În timpul celui de-al doilea război mondial, a făcut parte din sistemul unguresc de fortificaţii „Arpada”. Între anii 1947-1953, în fosta cazarmă a fost dislocat Regimentul 142 Artilerie al Diviziei 57 Munte.

După ce regimentul a fost mutat în Caransebeş, în cazarmă a funcţionat Casa de Copii Orfani, care adăpostea în jur de 3000 de copii. Orfelinatul s-a desfiinţat în 1977, când în Prundu Bârgăului a luat fiinţă Divizionul 130 Artilerie al Brigăzii 1 Vânătorii de Munte. De atunci, clădirile sunt utilizate exclusiv de armată.

Attila îşi aminteşte şi acum bătăile la care a fost supus în orfelinat, deşi au trecut decenii de atunci. Bătăile l-au apropiat de colegii săi, pe care îi numeşte „fraţi de suferinţă” cu care încă mai păstrează legătura şi cu care se vizitează mai ales de sărbători.

„Dacă întârziam la masă nu mai primeam de mâncare, colegii mei voiau să mă ajute şi îmi aduceau în seră unde mă ascundeam să nu mai iau bătaie mancare într-un borcan sau o batista să nu mor de foame”, îşi aminteşte cu amărăciune Attila.

Familia lui Attila este formată din plantele pe care le îngrijeşte cu drag încă de când era copil

Spune că şi furturile erau o problemă în acea perioadă, o parte din personalul casei de copii obişnuind să ia de la gura orfanilor mai ales ce nu se găsea la discreţie în comerţ.

„Am prins trei inundaţii în casa de copii şi după fiecare casa de copii primea haine şi pături, însă de multe ori noi nu le vedeam. Nu vreau să generalizez, însă o parte dintre profesori  şi educatori erau genul care furau de la gura noastră”, completează bistriţeanul.

Muşamalizarea violenţei se practica şi atunci, de multe ori bătăile care îi trimiteau pe orfani la spital nu ajungeau la urechile poliţiştilor. Mai mult, comportamentul violent era tolerat şi de către mai marii de la Bucureşti care răspundeau de casele de copii din ţară, susţine cu convingere Attila.

„Dacă acum sunt în jur de 80.000 de copii instituţionalizaţi, imaginaţi-va că pe vremea lui Ceauşescu eram peste jumătate de milion. Într-un dormitor erau înghesuiţi câte 30-40 de copii, în paturi suprapuse. În primii ani de la înfiinţare nu am avut nici apă şi nici căldură”, povesteşte Attila Szucs.

Bistriţeanul nu poate însă să nu fie recunoscător pentru educaţia primită de la profesorii casei de copii. Mai mult, unul dintre profesori i-a insuflat şi dragostea pentru plante, cele câteva sute de plante pe care le creşte în apartament devenind familia sa.
 
După experienţa orfelinatului, Attila Szucs spune că cea mai acută lipsă pe care a simţit-o în casa de copii a fost afecţiunea părintească. Aceasta a fost mai greu de suportat şi ca şi foamea sau alte neajunsuri.

Cei peste 18 ani pe care i-a petrecut în orfelinat au lăsat amprente asupra psihicului lui Attila Szucs, medicul psihiatru recomandându-i să se ferească de muncile solicitante, care i-ar putea deteriora starea psihică.

„Am avut momente în care vorbeam singur pe stradă, când mă supăram aşa dintr-o dată şi mă apuca plânsul ca pe un copil. Medicul mi-a spus că de acolo mi se trage”, explică Attila.

Attila s-a reîntâlnit în anul 2009 cu foştii săi profesori şi educatori, care au profitat de întâlnire pentru a-şi exprima regretul cu privire la comportamentul avut în perioada comunistă. Aceştia au dat vina tocmai pe sistem, care i-ar fi împins să se comporte mai puţin uman...

Vă mai recomandăm:

Cum a ajuns casa de copii din Bistriţa să fie numită „infern” în presa din Marea Britanie

Washington Post: Povestea orfanului român, devenit activist pentru copiii defavorizaţi