Preot, despre vaccinul anti-Covid: „Mă voi vaccina şi pentru că m-am săturat. Vreau viaţa înapoi!”
0
Un preot apreciat din Năsăud a postat pe contul său de pe o reţea de socializare argumentele pentru care aşteaptă nerăbdător vaccinarea. Textul are mii de aprecieri, aproape 1.000 de distriburi şi peste 500 de comentarii.
Părintele Crin-Triandafil Theodorescu este, conform doxologia.ro, parohul Bisericii Luşca (Năsăud). A urmat şcolile Federaţiei Române de Speologie şi a devenit membru al Asociaţiei „Salvaspeo”.
În anul 2004 a devenit custodele peşterii Izvorul Tăuşoarelor, din Bistriţa-Năsăud. Cu două zile în urmă, preotul a postat pe contul său de socializare un text care are peste 2.000 aprecieri şi în care explică de ce avem nevoie de vaccinare, dar şi de ce nu pune la îndoială munca cercetărilor.
Preotul vorbeşte despre încredere, despre dorinţa ca viaţa de dinainte de pandemie să revină, despre a alege răul cel mai mic. Iată textul:
„O să mă vaccinez fluierând, privind pe fereastră şi gândindu-mă la primăvară (trebuie refăcut gardul casei parohiale). Am la ce să mă gândesc. ŞI toate-s pe viitor. Sunt atâtea continente în inimile oamenilor de descoperit. Atâtea de îndurat. Şi atâtea de iubit. Până o să-mi injecteze asistenta nanoroboţii ăia o să-mi zboare niţel gândul şi la Mama, baricadată în cabana ei din munţi ca într-un asediu medieval. Pe când mă voi fi vaccinat eu, ea va fi deja imunizată şi va merge la Tata la mormânt, să fumeze amândoi o ţigară şi să-şi şoptească mari taine, încet, să nu trezească pruncii din somn.
„Viaţa mea e clădită pe încredere“
Ştiu, o să am reacţii adverse grave. Voi face febră şi poate mă vor durea braţele. Dar sunt antrenat. Viaţa mea e plină de reacţiile adverse ale tâmpeniilor pe care le-am făcut. Şi mai ales ale cuvintelor proaste pe care le-am rostit. De curând l-am certat pe un coleg preot. Cuvintele mele aveau angularităţi ascuţite, am trecut cu vocea într-o gamă minoră, ştiu că doar aşa mă aude. Îl certam şi în timp ce cuvintele mele ciopleau ceva la inima lui, eu eram plecat într-o călătorie de plăcere pe o insulă tropicală. Am ajuns acolo cu anii. Şi când îmi cert copilul, inima mea e o insulă de cretă albă înconjurată de ape limpezi pe care plutesc corăbii de război pline cu plăcinte calde, colivă aromată şi sugiuc din Marele Bazar.
Îmi las gura să-şi joace rolul şi pe urmă o dezbrac de haine, o spăl cu cea mai pură iubire pe care o pot lăcrima şi-o pun la rugăciune, în genunchi. N-am nici o apăsare, jur. Mi-e inima curată ca o pajişte de vară, dimineaţa pe rouă, şi când o să mă duc la Dumnezeu doar cu inima în spate o să mă duc, îmi las mâinile şi gura acasă, o să le uit într-un mormânt, cum uiţi o haină veche într-un şifonier.
Mă voi vaccina pentru am încredere. Viaţa mea e clădită pe încredere. Mi-am dus copilul la şcoală, l-am dat în palma unei învăţătoare pentru că am încredere. Am încredere că preotul care îmi dă cuminecătura a rostit corect şi cu cutremur epicleza. Că farmacista care-mi pune sub limbă o tabletă galbenă şi-amară ştie mai multe decât ştiu eu.
Am încredere că inginerul care a construit podul, noul pod din coasta Luştii, şi-a făcut bine calculele şi s-a gândit la mine. Că cine a preparat cipsurile le-a presărat cu sare, nu cu şoricioaică. Şi, nu în cele din urmă, dar înainte de toate, am încredere în copilul meu. ”Bineînţeles că mă vaccinez, tată!” Ştie ce vorbeşte, ştie mai bine decât mine. Cu asta se ocupă, cu microbiologia, şi nu e oare o dovadă de smerenie să înveţi de la cel ce ştie? Când vorbesc despre geomorfologie, eu vorbesc şi el tace. Când vorbeşte el despre ARN şi ADN, tac eu. E destul de simplu. Biologia mea de regn, dezvoltată până la taxonomie aplicativă, ascultă de guriţa lui frumoasă, cam cum ascultă babele Evanghelia. Că nici ştiinţa oamenilor de ştiinţă nu e altceva decât broderie de lumină căzută din poala Domnului.
„Aleg pietricica şi să ascult de copilul meu”
Uneori întreb. Că-mi place să-l stârnesc, îmi place grozav. Aseară l-am întrebat de efectele adverse ale vaccinului. N-am îndrăznit să atac subiectul cu modificarea ADN-ului, s-ar fi prins imediat că e fentă. Mi-a zis, ”Uite, tată, suntem speologi, mergem prin galeriile peşterii. Ce ai prefera să te lovească, o pietricică sau stânca aia mare, de zece tone, din zona vestibulară? Aşa e şi cu vaccinul. E o bucăţică minusculă dintr-un rău mare. Alege!”
Aleg pietricica şi să ascult de copilul meu. Şi râd, că îmi explică aşa cum îi explicam eu, când era prunc, de Înviere. Exact aşa îmi explică. Pe urmă îi zic că poate ar fi bine să aştept să văd ce se întâmplă cu cei care se vaccinează primii. Poate le creşte încă un braţ, albastru-fosforescent. Poate dau în bâlbâială, sau devin poeţi peste noapte, scriind lungi epistole de dragoste într-o limbă inexistentă.
Am mai văzut exemple. Deunăzi am văzut la televizor un domn care vorbea despre roboţi în creier şi teleghidaje extraterestre. Eu nu ştiu ce vaccin a luat domnul dar sigur a greşit flaconul. Şi râde el acum. ”Tu nu ai ochi de văzut aşa ceva, tată, cu reacţiile adverse. Acolo e ştiinţă. Sunt alţii, profesionişti, care au făcut asta deja, în numele tău. Ai încredere”. Şi am. Că dacă-i iei omului credinţa, i-ai luat şi minţile. Şi nici iubirea nu-şi face culcuş în pieptul fără credinţă.
Mă voi vaccina şi pentru că m-am săturat. M-am săturat de măşti, deşi, Dumnezeule mare, ce bine-au prins. Prea ne-am luat după gurile mieroase ale celor care ne-au linguşit, ne-au sărutat mâinile exemplar doar ca să arunce o privire pe sub poala inimii noastre, să caute o fisură prin care să strecoare venin. Lasă, pentru ei a fost bună masca. Acum doar ochii contează, şi lumina din ei. Prea multe cuvinte false ca sticla; să sclipească diamantele din ochi, că mie unuia mi-ajung diamantele alea!
Mă voi vaccina şi din motiv de visăreală, am spus asta? Nu pot trăi fără visuri, nu pot. Ia-i unui călugăr liniştea şi psaltirea, ia-i unui profesor studenţii de sub priviri, unui preot ia-i guriţa de copil de la capătul linguriţei cu cuminecătură şi le-ai veştejit sufletul. Vreau viaţa înapoi, întreagă, repede, frumoasă.
Vreau copiii la potir, îmi vreau babele suspinând în bănci, contrându-se-n cântări, vreau să mă scufund în mulţimea de liceeni care inundă străzile Năsăudului la amiază, hohotind şi aruncându-şi glume, şi mai presus de toate o vreau pe Mama în braţele mele. Şi dacă pentru asta trebuie să-mi fac un amărât de sfert de sfert de virus, îmi fac trei vaccinuri. Unul în limbă, că poate se mai înţelepţeşte, şi unul drept în inimă, că şi acolo bat vânturi siberiene uneori. Mihai zice că n-ajută, că acolo să îndes mila lui Dumnezeu. Şi râdem.
Şi Doamne Dumnezeule, după ce va trece urâtul ăsta de pe pământ, îmi fac rucsacul şi-mi curăţ bocancii. Îmi împachetez primusul de peşteră şi cana de tablă, şi drept spre sud mă duc, ca păsările când vine iarna, drept spre sud mă duc. O să traversez dintr-o suflare Arhipelagosul, ţopăind din insulă în insulă, copil cu picioarele în bălţile de ploaie. Pe urmă o să debarc în portul Alexandriei Egiptului, şi până în oaza aia cu călugări doar patru mandarine şi-un flacon de apă plată ar mai fi, doar atât.
Că orice poţi să-mi iei, orice, doar vântul care-mi poartă inima nu mi-l poate lua nimeni. Vântul ăla călduţ care mângâie tâmpla, care miroase a prescură scoasă din cuptor şi-a mare zdrobită de ţărm, Duhul Adevărului, care pretutindenea e şi-n mine se preumblă cu tălpile goale, vântul ăla...
Mă vaccinez.“
Se încarcă comentariile...
