Animalul uriaş care a asigurat supravieţuirea omului în cele mai grele condiţii. A fost vânat până la extincţie
0
Vechii oameni au supravieţuit erei glaciare şi, pentru a face rost de nutrienţii necesari şi de materii prime, s-au specializat în vânarea ierbivorelor uriaşe. Deşi înarmaţi cu arme primitive, primii oameni au reuşit să doboare adevărate bestii.
În perioada Pleistocenului adică în intervalul cuprins între 1.8 milioane de ani în urmă şi 10.000 î.Hr., mamuţii, rinocerii lânoşi dar şi alte ierbivore uriaşe, constituiau o parte însemnată a mega-faunei din epoca glaciară. Aceşti uriaşi au împărţit taigaua îngheţată care acoperea o bună parte din Europa, America şi Asia cu strămoşii noştrii, homo sapiens dar şi cu alţi hominizi. Nu a durat mult până când, fragilii hominizi au devenit prădătorul suprem în lumea tundrei şi a taigalei. Iar mamutul vânatul său preferat.
Trupul său uriaş era cheia supravieţuirii atât pentru omul de Neaderthal cât şi pentru homo sapiens. Mamutul oferea carne, material de construcţie, materie primă pentru unelte, grăsime şi nu în ultimul rând căldură. Mult timp, oamenii de ştiinţă s-au îndoit de capacitatea oamenilor din paleolitic, de a vâna aceste creaturi uriaşe cu arme de piatră, lemn şi os. Descoperirile arheologice din ultima jumătate de veac au adus însă suficiente dovezi care să demonstreze că în epoca glaciară au fost adevărate comunităţi de vânători de mamuţi. Mai mult decât atât sunt specialişti care spun că omul au bătut ultimul cui în coşgiugul mamuţilor lânoşi. Cel puţin în perioada 40.000 îHr-10.000 îHr, mamutul şi omul au fost mereu împreună, supravieţuirea celui din urmă depinzând de moartea celui dintâi.
Mamuţii, coloşii epocii glaciare
Mamutul era un gigant al vremurilor sale. Făcea parte din ordinul Proboscidea al clasei Mammalia. Se presupune că au apărut în Africa acum 60 de milioane de ani în urmă şi sunt strămoşii elefantului de astăzi. În timp, au ajuns să populeze aproape tot globul, mai ales în zona sa nordică. Existau mai multe tipuri de mamut, de la mamutul sudic până la cel lânos,cel mai popularizat de altfel. Cel mai mare era mamutul de stepă, un gigant al stepelor euro-asiatice. Mamutul lânos cel care a devenit pradă pentru om era ceva mai mic decât elefantul african actual, dar foarte robust şi cu trupul acoperit de un păr lung şi des pentru a-l proteja de temeperaturile scăzute ale erei glaciare.
Primii mamuţi lânoşi ar fi apărut în Siberia acum 300.000 de ani în urmă. Au dispărut începând cu 10.000 îHr, ultimul exemplar supravieţuind până acum 6000 de ani în urmă în nordul stepelor Siberiene. Masculii de mamut lânos ajungea până la 3.4 metri înălţime, în zona umărului şi aveau o greutate de aproximativ 6.6 tone. Mamutul lânos impresiona prin colţii săi din fildeş, uriaşi şi încovoiaţi. Mamutul lânos avea probabil acelaşi comportament cu un elefant african. Trăia în turme şi migra în căutare de hrană. Se hrănea cu iarbă şi rogoz. Era un uriaş care domina mega-fauna. Totuşi avea un adversar redutabil: omul.
Măduva, grăsimea şi blana mamutului cheia supravieţuirii
Odată cu diversificarea dietei hominizilor, carnea a început să joace un rol tot mai important în dezvoltarea şi supravieţuirea omului. Încă de la Homo Erectus oamenii de ştiinţă au putut observa schimbări esenţiale în dietă. ”Grăsimea şi măduva erau alimente esenţiale pentru Homo Erectus, oferindu-i necesarul de energie. Măduva osoasă se dovedea o mai bună sursă de vitamina C decât carnea. De aceea nu este suprinzător că siturile arheologice timpurii conţin oase de animal asociate cu unelte de piatră, demonstrând consumul de carne, grăsime şi măduvă”, arată Aviad Agam şi Ran Barkai în lucrarea ”Elephant and Mammoth hunting during the Paleolithic”. Mai mult decât atât pentru omul de Neanderthal dar şi pentru Homo Sapines nevoia de carne, măduvă şi grăsime în epoca glaciară era vitală. Nutrienţii erau necesari pentru fortificarea organismului în faţa climatului rece.
De aceea mamutul, spun specialiştii, a jucat un rol esenţial în dieta şi supravieţuirea omului. Atât Omul de Neanderthal cât şi Homo Sapines, în unele regiuni, s-au specializat în vânătoare de ierbivore mari, în special mamut lânos. Motivele sunt evidente. Comunităţile umane erau din ce în ce mai numeroase, nevoia de nutrienţi era mare iar turmele de mamuţi se găseau încă din abundenţă, în paleoliticul mijlociu şi superior. Un mamut de 6.6 tone putea hrăni o comunitate de 400 de oameni pentru aproximativ o săptămână. Mai mult decât atât un singur mamut putea oferi multă carne, multă grăsime, măduvă pe săturate, dar şi numeroase alte resurse. Oasele erau folosite ca materiale de construcţie dar şi ca materie primă pentru arme şi unelte.
Pieile blănoase erau utilizate pentru îmbrăcăminte şi învelişul adăposturilor. Riscurile omului paleolitic erau uriaşe în vânătoarea de mamut dar beneficiile la fel de mari şi supravieţuirea asigurată. Sunt specialiştii care arată că vânătoare de mamuţi era şi una de prestigiu, fiind colectate trofee numeroase. Cu timpul au apărut adevărate comunităţi de vânători de mamuţi, oameni specializaţi în uciderea acestor uriaşi ai erei glaciare. S-a constatat că omul a migrat pe aceleaşi rute cu mamuţii. Practic, prefera să stea cât mai aproape de prada sa preferată. Pentru unele populaţii, mamutul a fost probabil şi divinitate. În orice caz mamutul a reprezentat un rol cheie, spun mulţi specialişti, în supravieţuirea omului în era glaciară. Iar oamenii paleoliticului erau conştineţi pe deplin de acest lucru, o dovadă fiind numeroasele reprezentări ale mamutului, atât sub formă de pandative, statuete dar şi picturi rupestre.
Experţi ai vânătorii de mamut
La începutul secolului XX în rândul oamenilor de ştiinţă erau sceptici în ceea ce priveşte vânătoarea de mamuţi. Pe scurt, erau specialişti care nu credeau că omul paleolitic era capabil să ucidă un asemenea animal. Mai mult decât atât, se credea că oamenii de fapt mâncau resturile rămase de la mamuţii morţi. Descoperirile arheologice din ultima jumătate de secol arată însă clar că omul paleolitic vâna mamutul. Mai mult decât atât a ajuns să se specializeze atât de mult încât era un expert în doborârea acestui tip de pradă. O descoperire a unei carcase de mamut în Golful Yenisei, în 2012, este unul dintre cele mai bune exemple. Specialiştii care au studiat mamutul au scos clar în evidenţă faptul că el poartă urmele unui atac brutal. Urme de suliţe sunt peste tot în zona capului şi a coastelor. Mamutului i-au fost scoşi ochii cu suliţele aruncate de vânători.
Vârful de piatră, rupt, al unei suliţe a rămas în obrazul mamutului. Carcasa a fost imediat golită de carne, fildeşii şi pielea luate iar restul abandonat. Vânătoarea ar fi avut loc acum 40.000 de ani pe câmpiile îngheţate ale Cercului Polar. ”Oricine poate observa urmele luptei dintre oameni şi mamut pe aceste câmpii îngheţate. Rănile au fost provocate de arme de piatră şi sunt o dovadă clară că oamenii au ucis acest mamut”, spune Curtis Marean, un paleonatropologist de la Tempe Arizona State University. Acelaşi specialist spune că pentru a doborâ un asemenea animal era nevoie de coordonare, pricepere şi totodată inteligenţă. De obicei la vânătoarea de mamuţi participa un grup închegat de vânători experimentaţi. Se presupune că erau luaţi şi tineri ce trebuiau iniţiaţi, dar primeau misiuni uşoare. Oamenii izolau prada. De obicei un mamut slăbit sau rănit. Îl mânau cu ajutorul focului într-o fundătură de unde să nu mai aibă scăpare. Aruncau asupra lui suliţe cu vârful de piatră, încercând să-l schilodească, vizându-i inclusiv ochii.
Apoi cu lânci grele încercau să-l lovească în zonele vitale. De multe ori mamuţii erau mânaţi către capcane, adică gropi cu pari ascuţiţi sau erau mânaţi către stânci abrupte. Având un comportament previzibil asemănător elefantului african, cu trasee tradiţionale şi dependenţa de locuri de apă, mamutul a fost vânat tot mai uşor şi mai bine de oameni. Sunt specialişti care spun că pe lângă schimbărilor climatice, omul ar fi fost vinovat de extincţia mamuţilor, vânându-i în exces. Inclusiv pe teritoriul României, la Ripiceni, în judeţul Botoşani a fost descoperită o tabără de vânători de mamuţi, foarte bine conservată. Totodată în jur, arheologii au descoperit, în anii 70, numerose resturi ostelogice de la mamut, inclusiv cei mai mari fildeşi din Europa de sud-est. Tabăra vânătorilor a fost reconstituită la Muzeul Judeţean de Istorie Botoşani, iar fildeşii pot fi admiraţi atât la Botoşani dar şi la Muzeul de Arheologie Săveni.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Cum se prepară deliciosul iepure vânătoresc la ceaun. Secrete dezvăluite de un maestru de vânătoare
Călătorie în lumea lui Eminescu: de la Codrii de Aramă în Pădurea de Argint
Se încarcă comentariile...
