Cinci lucruri inedite despre cei mai de temut războinici din nordul Mării Negre. S-au luptat în câteva rânduri şi cu geţii
0
Sciţii au fost timp de câteva secole stăpânii stepelor nord-pontice, creatori ai unei civilizaţii care a marcat cultural şi militar numeroase alte populaţii aflate în sfera lor de influenţă. Dincolo de lucrurile cunoscute despre aceşti războinici care le-au făcut viaţa grea inclusiv geţilor, specialiştii au scos la iveală, de-a lungul timpului, fapte mai puţin cunoscute şi inedite în legătură cu aceşti călăreţi războinici.
Sciţii au fost triburi nomade de neam iranian care au migrat, probabil, începând cu secolul al IX-lea IC către stepele nord-pontice în zona Rusiei şi Ucrainei de astăzi. Crescători de vite şi de cai, meşteşugari pricepuţi şi mai ales războinici călare de temut, sciţii au întemeiat în sânge şi fier un puternic şi bogat imperiu al stepelor cu centrul în Crimeea. De aici, în goana calului, lansau atacuri ucigătoare asupra zonelor de unde putea lua pradă substanţială. Vechea Mesopotamie a fost zdruncinată de atacurile acestor războinici călare, puternicul Imperiu Assirian sucombând sub loviturile acestora.
Anatolia a fost, la rândul ei, zguduită de atacurile sciţilor, iar geţii au avut, de asemenea, de suferit de pe urma acestor războinici. Societatea scitică era una militaristă, iar fiecare membru al ei era un potenţial războinic călare atunci când regii stepelor plecau la luptă. Sciţii au stăpânit stepele până la începutul secolului II ÎHr atunci când au fost înfrânţi şi alungaţi de alt neam iranian de călăreţi, sarmaţii. Puterea lor însă decăzuse deja începând cu secolul al III lea îHr. Sciţii au rămas cunoscuţi pentru priceperea lor de războinici călare, de artizani şi totodată datorită uriaşelor morminte, numite kurgane. Dincolo de ceea ce este foarte bine ştiut despre sciţi, descoperirile arheologice dar şi studiile au scos la iveală de-a lungul timpului şi lucruri inedite privind civilizaţia scitică în stepele nord-pontice.
Arcuri performante şi săgeţi înmuiate în otravă
Arma de căpătâi a scitului era arcul dublu curbat şi săgeata cu vârf în formă de trifoi, ucigătoare şi imposibil de scos din trupul celui lovit. Trăgea din goana calului, de obicei peste umărul stâng al animalului. Bidivii sciţilor erau de talie mică, asemeni poneilor mongoli dar rapizi şi rezistenţi. Totodată, caractistice războinicilor sciţi erau cuţitele de război cu forme şi mărime diferite, dar cele mai reprezentantive sunt cele numite akinakes, având mânerele răsucite la extremităţi sau pur şi simplu lăsate simple. Erau confecţionate din fier şi semănau mai degrabă cu o sabie scurtă. Pe lângă arc şi săgeţi, sciţii purtau aceste pumnale de tip akinakes, în tenci prinse în chingi de piele pe piciorul stâng. Războinicii sciţi purtau şi săbii de tip persan, iar cei mai bogaţi cămăşi de zale şi coifuri după model grecesc. Însă tradiţia folosirii cu priceperii a arcului din goana calului a rămas legendară iar scit ar însemna de fapt ”arcaş”. Mai precis conform teoriilor indo-europenistului Oswald Szemerényi, etimologic numele de scit derivă din skeud- şi mai apoi skuda care înseamnă ”arcaş”.
De altfel, numeroasele descoperiri arheologice de pe teritoriul Rusiei şi al Ucrainei, în special în kurganele scitice, atestă faptul că folosirea arcului şi războiul călare reprezentau o cultură marţiale deosebit de apreciată în rândurile sciţilor. Totodată sciţii aveau şi o strategie extraordinară de a-şi termina adversarul rapid şi fără posibilitatea de a-şi reveni foarte curând. Cavaleria uşoară, înarmată cu arcuri şi suliţe intra în luptă prima. Potopea inamicul cu proiectile ucigătoare şi se retrăgea, evitând contactul decisiv, provocând pierderi uriaşe, frustrare şi dezordine în rândurile adversarilor. Apoi, după ce oastea inamică era epuizată intra în scenă cavaleria grea, aristocraţia scitică, cu cămăşi de zale, coifuri, săbii, lănci, securi de luptă şi arme de şoc, desăvârşind măcelul. Sciţii erau nomazi deosebit de şireţi care apăreau şi dispăreau după bunul plac. ”Niciun popor atacat de sciţi nu poate scăpa aşa cum niciun atacator al sciţilor nu poate să-i găsească, dacă ei nu vor să fie găsiţi”, scria Herodot în ”Istoriile sale”. De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns aveau obiceiul de a-şi înmuia şi săgeţile în otravă.
Cannabisul, o tradiţie aparte la sciţi
Un aspect inedit sesizat la sciţi după cercetarea izvoarelor scrise antice era folosirea canabisului drept halucinogen. După unii specialişti, aceştia culegeau cannabis indica sălbatică care creştea în stepele nord-pontice, uscau seminţele şi apoi le aruncau în foc, inhalând fumul puternic halucinogen, intrând în stare de transă. Acelaşi Herodot scrie despre acest obicei la sciţi, un soi de purificare cu ajutorul cannabisului ”Sciţii iau, aşadar, sămânţă de cânepă, se strecoară sub un cort făcut din pături şi aruncă sămânţa peste nişte pietre încinse. Sâmânţa de cânepă scoate un miros parfumat şi se face atâta abur că nicio baie grecească cu aburi n-ar putea să o întreacă. Ameţiţi de dogoarea aburului, sciţii încep să urle”, scria Herodot în ”Istorii”. Se presupune că aceste ritualuri cu cannabis făceau parte dintr-un cult al morţilor. Prin aceste fumigaţii erau omagiate căpeteniile războinice, regii sau persoanele importante ale comunităţii. De obicei aceste fumigaţii cu cannabis aveau loc după înmormântare. Totodată, pe lângă tradiţia inhalării cannabisului, sciţii erau renumiţi pentru consumul excesiv de alcool, la banchete. Pe scurt, atunci când petreceau, era de pomină. Iniţial sciţii erau numiţi ”băutori de lapte” dar, se pare, ar fi deprins obiceiul de a bea vin de la greci. De altfel autorii antici se arătau oripilaţi de faptul că, spre deosebire de greci, sciţii nu diluau vinul cu apa şi se îmbătau pe capete.
Trupuri puternice, bine tatuate
Ca orice societate războinică, sciţii practicau obiceiuri marţiale, ritualice. Unele cu rol de protecţie personală, altele pentru a-şi arăta statutul iar altele pentru a-şi înspăimânta adversarul. Pentru a îndeplini măcar două dintre aceste trei funcţionalităţi, sciţii se tatuau. Descoperirile de pe teritoriul Rusiei, cu trupuri mumificate natural în solul îngheţat au dat la iveală indicii nepreţuite din acest punct de vedere. S-a putut dovedi irefutabil că războinicii sciţi dar şi femeile acestora purtau tatuaje. Unii dintre aceştia aveau tatuaje pe tot trupul. Motivele erau diverse, majoritatea având motive zoomorfe şi mitologice, pe braţe şi picioare, executate cu măiestrie. De altfel, Herodot spunea că nobilimea scitică obişnuia să se tatueze. Aşa cum arată studiile pe trupurile descoperite, sciţii erau războinici voinici, cu păr roşu sau negru. Nu se ştie deocamdată care era rolul tatuajului la războinicii sciţi.
Amazoanele luptau de partea sciţilor
Toată lumea a auzit de amazoane, acele femei războinice de temut din legendele greceşti. Specialiştii, pe baza descoperirile arheologice, au avansat ipoteza că de fapt amazoanele nu sunt doar o legendă, ci realitate pură. Nu erau de neam grecesc, ci scitic. Mai precis, femeile sciţilor luptau cot la cot cu aceştia. Evident, nu toate, ci acelea care, probabil, dovedeau anumite calităţi şi aveau şi un oarecare statut. Primul care a scris despre prezenţa femeilor-războinic la sciţi a fost acelaşi Herodot, istoricul vizitând teritoriul sciţilor în secolul al V-lea ÎHR. Acestea erau arcaşi călare, la fel ca şi bărbaţii lor, şi aşa cum spune Diodorus erau la fel de ucigătoare. ”Femeile scite luptă ca bărbaţii şi nu le sunt deloc inferioare în bravură”., scria acesta. Poveştile spun că acestea trebuia să ucidă trei adversari în luptă până la căsătorie şi că unele îşi tăiau sânul stâng pentru a putea trage mai uşor cu arcul. Totodată, specialiştii ruşi prin teste ADN efectuate asupra probelor prelevate de la resturile osoase găsite în morminte sau chiar a cadavrelor bine conservate din kurganele scitice au demonstrat că o treime din femeile îngropate sub aceste movile erau războinice, având arme în inventarul funerar şi în unele cazuri tatuaje.
Căpeteniile de aur ale stepelor
Sciţii, în special nobilimea, erau fascinaţi de aur. Purtau obiecte de aur la discreţie, de la cercei la pandative şi brăţări. Până şi caii căpeteniilor erau înveşmântaţi în aur. Cea mai bună dovadă o reprezintă descoperirile de la Stânceşti, judeţul Botoşani, în anii 60. În incinta uneia dintre cele două cetăţi getice de secol VII ÎHr, sub podeaua unei locuinţe a fost descoperită o parte din harnaşamentul unui cal de luptă. S-a ajuns la concluzia că obiectele erau de factură scitică. Mai precis, era vorba de două apărători pentru urechile calului, o aplică pentru hamul care-i prindea pieptul, dar şi alte decoraţiuni care-l transformau într-un adevărat animale fantastic. Toate obiectele erau din aur masiv. Evident, cele mai mari descoperiri în acest sens au fost făcute tot pe teritoriul Rusiei şi al Ucrainei, cu mari kurgane, unde piesele de aur erau numeroase. Unele erau de import, obţinute în mare parte din jafuri dar erau numeroase şi de producţie locală, sciţii fiind foarte buni artizani, pricepuţi în prelucrarea aurului şi a fierului.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
A început cea de-a doua ediţie a Festivalului daco-roman „Drubeta”
Se încarcă comentariile...
