Botoşani

articolul anterior articolul urmator

Cum au ajuns cei mai viteji voievozi ai românilor să plătească tribut turcilor. Paradoxal, câştigau bătălii contra otomanilor, dar ajungeau tot vasalii lor

21
28 Jun 2016 06:00:18
Autor: Cosmin Pătraşcu Zamfirache
Deşi victorios de multe ori contra turcilor, Ştefan cel Mare a acceptat plata tributului FOTO Adevărul
Deşi victorios de multe ori contra turcilor, Ştefan cel Mare a acceptat plata tributului FOTO Adevărul

Voievozii români, deşi au luptat în repetate rânduri cu oştile otomane, au ajuns în cele din urmă să facă pace cu sultanul şi, mai mult decât atât, să plătească tribut sau să accepte statutul de vasal. Istoricii explică de ce marii voievozi, precum Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân, au ajuns să cumpere pacea otomană cu bani grei.

De-a lungul Evului Mediu, principalul pericol extern îndreptat împotriva Principatelor Româneşti a fost Imperiul Otoman. Turcii au fost, probabil, inclusiv în mentalul colectiv, cei mai înverşunaţi şi omniprezenţi duşmani ai voievozilor români. O parte dintre marii voievozi români au luptat curajos în faţa marelui tăvălug otoman, care de exemplu în secolul al XVI-lea transforma Ungaria în paşalâc. 

Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul au rămas faimoşi în istorie pentru bătăliile lor victorioase contra turcilor. Cu toate acestea, Principatele Române au avut mult timp statutul de vasale ale Imperiului Otoman şi tributare Porţii. Inclusiv voievozii de legendă enumeraţi mai sus au ajuns într-un fel sau altul să se retragă în faţa armatelor otomane şi să plătească cu bani grei pacea. Istoricii, de-a lungul timpului, au identificat şi o serie de motive pentru care marii voievozi au ajuns de la sabie la bani în relaţia cu otomanii.

Românii câştigau luptele, dar nu neapărat şi războaiele

Armata otomană, mai ales între secolele XIV-XVI, era formidabilă. O forţă uriaşă, construită în urma unor reforme militare deosebite ale sultanilor Murad I şi Murad al II-lea. Această reformă iniţiată de Murad I şi continuată de Murad al II-lea crease o armată de sclavi loiali sultanului şi fanatici susţinători ai Islamului. Purtau numele de ieniceri şi erau soldaţii de elită ai otomanilor, bine echipaţi, bine antrenaţi şi îndoctrinaţi.

„Pentru a slăbi poziţia puternicei aristocraţii rumeliote, Murad al II-lea a procedat la o metodică întărire a influenţei păturii cărturarilor (ulema) - dregători (recrutată din rîndurile vechii aristocraţii turce), precum şi la o creştere proporţională a rolului robilor (de origine creştină) în armată şi în administraţia de stat. În jurul anului 1430, Murad al II-lea a promulgat legea devşirme, care obliga populaţiile creştine supuse să dea copii şi tineri apţi pentru serviciul militar”, scria istoricul turc Thasin Gemil în lucrarea sa ”Românii şi otomanii”.

Aceşti războinici de elită formau infanteria grea a sultanului. Totodată, kapikului erau alţi sclavi războinici, cantonaţi în unităţi de elită, de cavalerie de această dată. La toţi aceştia se adăugau numeroase alte trupe precum spahii, cavaleria formată din oameni liberi şi greu înarmată, dar şi akingii, cavalerie uşoară specializată în pradă şi cercetare. Armata otomană era bine organizată, se mişca rapid şi beneficia de resursele numeroase ale Imperiului. ”Resursele şi surplusul dintr-o zonă era folosit de Otomani pentru a suporta activităţile militare din alte zone şi pentru cea mai mare parte a timpului mărimea imperiului era o sursă nu de vulnerabilitate, ci de putere”, scria şi Rhoads Murphey în lucrarea sa, ”Ottoman warfare”. 

Aşa cum arată şi vechile cronici, numai la Vaslui, contra lui Ştefan cel Mare, otomanii ar fi trimis o armată de 120.000 de oşteni. Şi aceasta fiind doar o parte din puterea armată a sultanului, coordonată mai ales din zona Rumeliei. În faţa acestei uriaşe armate, susţinută de numeroasele resurse ale unui imperiu, voievozii români făceau faţă cu greu unui război contra otomanilor. Câştigau bătălii glorioase, dar erau obligaţi mai apoi să-şi părăsească ţara, în faţa rezervelor aduse de otomani. Mai precis, dacă armatele muntene sau moldoveneşti câştigau cu mari sacrificii o bătălie contra otomanilor, nu mai aveau forţa de a se opune unui nou val de oşti turceşti, oricând gata la ordinele sultanului. Un bun exemplu este Mircea cel Bătrân, care câştigă o strălucită victorie la Rovine contra otomanilor, dar în doar câteva zile îşi pierde tronul. 

Este obligat să fugă din ţară de turcii veniţi cu o armată proaspătă pentru a o înlocui pe cea învinsă. „Forţele lui Mircea erau într-o disproporţie numerică prea mare faţă de cele ale lui Baiazid. O exploatare a victoriei, o urmărire a armatei turceşti spre a fi aruncată peste Dunăre nu era cu putinţă. Aşa încă, deşi biruitor, Mircea se retrage spre Argeş, cum va face şi urmaşul său Mihai Viteazul. Aci, în preajma scaunului domnesc, a avut loc, după cronicele turceşti, o nouă luptă, defavorabilă muntenilor. Mircea este nevoit să treacă în Ardeal. În locul lui, Baiazid aşeza ca Domn pe un boier Vlad despre care se crede că ar fi fost înrudit cu familia Basarabilor”, scria reputatul istoric Constantin C. Giurescu, în „Istoria Românilor”.

De altfel, la fel păţeşte şi Mihai Viteazul, care câştigă în faţa lui Sinan la Călugăreni, zdrobind o mare oaste otomană, dar este alungat de o altă armată turcească, care pradă Bucureştiul şi transformă bisericile în moschei. Mihai Viteazul s-a întors pe tron doar după ce vizirul s-a retras în faţa oştilor ardeleneşti ale lui Sigismund Bathory. 

”Turcii erau încă în număr şi nu băgaseră în luptă toate trupele lor, oştenii lui Mihai erau obosiţi şi n-ar fi putut susţine o nouă ciocnire. Domnul se retrage întâi la Copăceni pe Argeş, apoi la Bucureşti, la Târgovişte şi în cele din urmă la Stoeneşti în munţi, pe Dâmboviţa, lângă pasul Branului, unde era la 12 septembrie. Între timp, turcii abia peste două zile observară retragerea şi încep urmărirea. Sinan ocupă Bucureştii, transformă bisericile în moschei şi întăreşte mănăstirea lui Alexandru Vodă (azi Radu Vodă), unde lasă 1.000 ieniceri, trece apoi la Târgovişte (26 august st.v.), golit de locuitori şi întăreşte şi acolo o cetăţuie la curtea domnească”, preciza istoricul P.P Panaitescu, în ”Mihai Viteazul”. 

Tocmai datorită acestei forţe uluitoare militare otomane, susţinută cu resurse numeroase din provincii, de multe ori vitejii voievozi români nu au putut exploata succeselor lor militare, remarcabile de altfel în faţa unor forţe militare numeroase şi de elită. Tocmai de aceea un voievod legendar ca Mircea cel Bătrân a ales calea înţelegerii cu otomanii. ”Turcii, în plină expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decât domnul muntean. De aceea, Mircea a şi trebuit să recunoască această superioritate şi ajunge la o înţelegere cu noii stăpâni ai Răsăritului. Dar rezistenţa lui îndelungată provocând admiraţia adversarilor a avut un rezultat de cea mai mare însemnătate: a păstrat fiinţa statului muntean”, scria Giurescu.

Singuri în faţa tăvălăgului otoman

Până şi renumitul voievod Ştefan cel Mare, cunoscut tocmai pentru rezistenţa în faţa otomanilor, a fost nevoit către sfârşitul domniei sale, deşi victorios în numeroase lupte contra turcilor, să accepte cumpărarea păcii şi să plătească tribut. Istoricii, dar şi documentele vremii, arată că, pe lângă forţa militară şi economică otomană, care pregătea armată după armată, voievodul moldovean, de exemplu, dar sunt şi alte cazuri în istoria medievală a românilor, a fost lăsat singur, cu o armată mică şi la un moment vlăguită să facă faţă otomanilor. După Vaslui, Ştefan cel Mare cere principilor vestului şi Papei să-l ajute cu trupe, conştient fiind că turcii se vor întoarce curând cu forţe sporite. ”Facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul(...)  

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână”, se arată într-un fragment din scrisoarea adresată de Ştefan principilor Europei.  

Istoricii arată că Ştefan cel Mare a primit doar laude şi titluri iluzorii, fără niciun fel de ajutor concret. ”Ca răspuns din partea monarhilor creştini, Ştefan a primit laude.Papa l-a felicitat în mod călduros;bani sau ostaşi nu i-au sosit însă de nicăieri;în ceasul primejdiei viteazul domn al Moldovei a fost singur”, scria Giurescu.  Singur, Ştefan cel Mare, rămâne şi în 1483, când veneţienii polonezii dar şi ungurii încheie cu sultanul, înţelegeri sau  pact de neagresiune. În acest context dar şi din cauza atacurile constante ale otomanilor, Ştefan cel Mare pierde Chilia şi Cetatea Albă, ceea ce-l determină la rândul său să reia plata tributului către otomani,întrerupt în 1473. ” „Aceste repetate atacuri deşi neîncununate de succes dovedeau însă un lucru: că Moldova, dacă nu se înţelegea cu turcii, nu avea să mai aibă linişte”, arăta Giurescu.

Pretendenţi şi lipsa de unitate

Totodată sistemul de succesiune moldovenesc şi muntenesc era o sursă constantă de atragere a intervenţiilor străine, inclusiv turceşti. În sistemul de succesiune la tron al voievozilor români, nu exista dreptul de primogenitură. Aveau dreptul la tron, toţi cei care puteau dovedi că sunt „os domnesc”, inclusiv fii nelegitimi,verii sau fraţii unui voievod. Acest lucru a dus la o slăbire a ţării prin lupte devastatoare între pretendenţi, cu rare momente de stabilitate. Cel mai bun exemplu este fragmentarea domniei lui Petru Rareş, Vlad Ţepeş sau Alexandru Lăpuşneanu, mereu hărţuiţi de pretendenţi. Aceşti pretendenţi pentru a reuşi să câştige tronul sau puterea apelau nu de puţine ori la turci şi închinau practic lor ţara. Totodată ofereau un motiv otomanilor să intervină. În aceste condiţii pacea otomană şi plata tributului era singura metodă convenabilă de supravieţuire.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Desfrâurile voievozilor români care au „furat” plăceri bolnave de la turci: „fetele le ruşinau, pe boieri îi omorau, iar pe giupânesele lor le sileau”

Voievozii homosexuali ai Moldovei: nepoţii lui Ştefan cel Mare şi ai lui Alexandru Lăpuşneanu ar fi fost atraşi de bărbaţi

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

21 Comentarii

Adrian Foangă
28.06.2016, 09:25:48

Un mare savant a spus: "romanii au mentalitate de sluga". Ei castigau mici hartuieli, dar cand era vorba de lupte adevarate fugeau prin munti... Vitejia romanilor se remarca prin "intoarcerea armelor" la timpul potrivit, prin tradarea aliatilor initiali. Nu-i de mirare ca romanii sunt tratati azi ca niste persoane cu care nimeni nu vrea sa aiba de-a face.

-8 (20 voturi)
foarte atent
28.06.2016, 10:54:06

ai dreptate, nici eu nu vreau sa am de a face cu tine! Altfel, confuzi imaginea cu orizontul!

+2 (12 voturi)
Spaima Vitelor
28.06.2016, 11:30:06

"romani era lashi, cu toate ca ii calcau in picioare pe turcaletzi cand inferioritatea era de numai 1:5, in momentul cand turcii reveneau cu forte de 10:1 romanii fugeau din calea lor. Rusine romanilor, ce mare natzie e turci"...

-3 (7 voturi)
Stefanescu Marian
28.06.2016, 09:47:12

Principatele româneşti erau prea slabe pentru a se opune unui imperiu ca cel turcesc.Stefan cel mare a tot încercat să facă alianţe ba cu Polonia,ba cu Hungaria,dar niciuna dintre ele nu avea interese să se bată cu turcii.Ba mai mult,după un timp Moldova a ajuns să se bată şi cu Hungaria şi cu Polonia. Eroarea a fost că populaţia română deşi era cea mai veche din această zonă nu a ştiut/putut să se organizeze într-un stat înainte de constituirea altor state puternice(Ungaria,Polonia,Turcia,apoi Rusia).Am trăit dezbinaţi peste 1500 de ani(dezbinaţi suntem şi acum,vezi Moldova) şi din această cauză am pierdut mult în faţa altora.Ce să facă şi domnitorii,se predau şi ei turcilor ca să fie apăraţi de vecini şi alţi duşmani. Acum nu facem tot aşa?Cu NATO,cu UE,cu SUA,etc,înainte cu URSS,Germania,Franţa.Asta e1,suntem un popor mic şi care nu am ştiut niciodată în istorie să ne apărăm interesele.

+4 (10 voturi)
Utilizator Adevărul
28.06.2016, 11:32:24

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (21)

Modifică Setările