Botoşani

articolul anterior articolul urmator

Cum a fost umilit Napoleon Bonaparte de un detaşament de ţărani români. Povestea incredibilă a „Cătanelor negre“, ostaşii care l-au sfidat pe geniul francez

53
8 Sep 2016 04:01:34
Autor: Cosmin Pătraşcu Zamfirache
Bătălia de la Arcole FOTO wikipedia.org după un tablou de Horace Vernet
Bătălia de la Arcole FOTO wikipedia.org după un tablou de Horace Vernet

Napoleon Bonaparte, genialul general francez de oricine corsicană care a reuşit să cucerească aproape întreaga Europă, a fost pus în dificultate de un batalion de ţărani români care serveau în armata austriacă. Mai mult decât atât, viitorul împărat francez era la un pas să fie omorât de temutele „cătane negre“ din zona Bistriţei.

În anul 1796, armatele franceze din Italia, conduse de tânărul general Napoleon Bonaparte, purtau un război crunt cu Imperiul Austriac. Acest conflict survenea schimbărilor produse de Revoluţia Franceză. Marile monarhii absolutiste ale Europei nu doreau ca modelul revoluţionar francez să se propage la nivelul întregului continent, iar de cealaltă parte Franţa revoluţionară conducea, animată de coagularea a noi forţe politice şi militare, o contraofensivă chiar în teritoriile marilor imperii absolutiste. 
 
Armata Italiei era condusă de talentatul Napoleon Bonaparte, o revelaţie apărută în anii Revoluţiei Franceze. Tânărul general de origine corsicană a pătruns în provinciile italiene ale Imperiului Habsburgic şi a ocupat oraşe şi cetăţi. Generalul József Alvinczi a planficat o contraofensivă susţinută contra armatelor franceze. Armatele franceze şi austriece s-au întâlnit la podul de la Arcole. 
 
Napoleon a forţat trecerea şi cucerirea podului, ceea ce i-ar fi permis să încercuiască armata austriacă. Deşi a fost campanie fulger, Napoleon s-a împotmolit două zile la podul de la Arcole, loc unde era să-şi piardă şi viaţa. Soldaţii care l-au sfidat pe marele general francezi erau ”cătane” române din zona Bistriţei, ţărani liberi care luptau în armata austriacă.
 
Ofiţeri francezi umiliţi de „cătanele negre”
 
Podul de la Arcole era apărat de un batalion de ţărani năsăudeni care luptau în armata austriacă. Făceau parte din „Regimentul II Valah de infanterie grănicerească“ şi aveau misiunea de a nu-l lăsa pe Napoleon să treacă podul. Nici nu avea de gând să o facă. Mulţi fără uniforme, înarmaţi cu puşti şi săbii scurte, dar ajutaţi şi de câteva piese de artilerie, grănicerii năsăudeni erau cât pe ce să rescrie istoria, mai ales prin îndărătnicia cu care au apărat podul. Ofiţerii francezi cu trupe de asalt experimentate au atacat în valuri podul. 
 
Cu toate acestea, timp de 48 de ore, oştenii valahi au făcut prăpăd în rândul armatei franceze. „Generalii francezi asaltează podul în fruntea semibrigăzilor, dar toate eforturile lor eşuează din cauza rezistenţei dârze a grănicerilor români. (...) După o luptă de o violenţă neobişnuită, francezii au fost respinşi, acoperind în grămezi cu trupurile lor podul şi numai puţini reuşiseră să scape din această ploaie de gloanţe”, scrie istoricul Ioan Pop în „Revista Bistriţei”. 
 
Francezii au atacat în valuri repetate timp de două zile. Năsăudenii, despre care Napoleon în niciun caz nu ştia că sunt români, îi făcea zile fripte şi dovedeau calităţi ostăşeşti ieşite din comun spun istoricii. Erau oameni căliţi şi ţintaşi de elită care rareori greşeau ţinta. ”Un rol important în aceste lupte l-au avut trăgătorii de elită din cadrul batalionului care, prin tragerile lor precise, au provocat mari pierderi inamicului”, preciza acelaşi Ioan Pop. În ultimă instanţă au fost aruncaţi în luptă grenadierii francezi, trupe de elită, formate din cei mai buni soldaţi. Nu au avut nici ei o soartă mai bună, fiind pur şi simplu măcelăriţi şi împinşi în mlaştina de sub pod. 
 
Napoleon la un pas să fie omorât de bistriţeni
 
După ce terminau cartuşele, bistriţenii loveau straşnic cu patul puştii, prăvălind soldaţii francezi care înaintau la baionetă. Francezii, prin fumul provocat de arme, vedeau doar nişte luptători îmbrăcaţi în sumane negre, care ţinteau cu o precizie ieşită din comun sau doborau cu dibăcie adversarul cu patul la armă. Napoleon, contrariat şi enervat de această rezistenţă, îşi întreabă soldaţii cine se află dincolo de pod. 
 
”Atunci îi spun soldaţii francezi că în faţa lui sunt nişte oamenui îmbrăcaţi în haine negre şi tot timpul de la ei se aude strigătul: Dăi, mă! Era strigătul regimentului în momentul în care soldaţilor li se termina muniţia şi loveau cu patul armei. Francezii au înţeles acest cuvânt dayma, scris într-un cuvânt, şi Napoleon, în care fierbea sângele să cucerească acest pod de la Arcole, s-a aruncat personal în luptă”, precizează Dan Prahase ghid la Muzeul Grăniceresc Năsăud pentru timponline.ro. Vulcanicul general francez renunţă la orice precauţie şi se aruncă în luptă în fruntea grănicerilor. Un autor străin de această dată, Gustav Amon Treuenfest, evocă şi el momentul înfruntării lui Napoleon cu regimentul năsăudean. 
 
Mai mult decât atât, acesta spune că Napoleon a scăpat ca prin minune cu viaţă, salvat de fumul provocat de praful de puşcă. ”Prin norul gros de fum al armelor de foc, batalionul n-a putut observa pătrunderea pe pod a lui Bonaparte cu drapelul, căci altfel ar fi fost jerfta sigură a unui glonţ tras de un trăgător de elită”, preciza acesta. Rezistenţa batalionului la podul Arcole este redată şi de contele de Las Casas Emmanuel-Augustin-Dieudonné-Joseph, în lucrarea sa, ”Le Mémorial de Sainte-Hélène”.
 
Batalionul neînfrânt care a apărat spatele armatei austriece
 
Napoleon a scăpat cu viaţă în asaltul de la Arcole. Aghiotantul său a fost omorât după primii paşi pe pod, de un glonte tras precis prin pâcla deasă. Generalul francez a căzut de pe pod odată cu soldaţii împinşi cu fermitate de bistriţeni. Un oştean l-a scos în spate şi i-a salvat viaţa. În cele din urmă, Napoleon a trimis după întăriri. Generalul Guyenau a venit cu forţe proaspete şi numeroase. Se pregătea un nou asalt decisiv asupra podului. Cu stupoare, francezi au constatat că năsăudenii s-au retras. De fapt, comandatul trupelor austriece, realizând că nu va mai rezista mult contra lui Napoleon, a dat ordin de retragere. Napoleon a rămas însă impresionat de prestaţia luptătorilor în sumane negre, de unde şi porecla de „cătanele negre“. De altfel el îi aminteşte în raportul către Directoratul Republicii şi spune că numai datorită acestui batalion armata austriacă nu a fost nimicită. Totodată precizează că, dacă ar fi avut asemenea oşteni, ar fi ajuns la Viena în doar trei zile.
 
Cine erau „cătanele negre”
 
Oamenii care l-au ţinut în loc erau ţărani români liberi din Năsăud. Erau grăniceri care serveau în armata austriacă. În anul 1762 a fost format ”Regimentul II Valah de infanterie grănicerească“, din 12 companii.Românii erau loiali împăratului austriac, considerat mai milos decât grofii locali. „În zonă a fost un fel de mit al bunului împărat. Iosif al II-lea era considerat un împărat care ţine la oameni, apropiat de nevoile lor şi, în consecinţă, năsăudenii şi-au făcut datoria faţă de Imperiu”, precizează Dan Prahase pentru timponline.ro. Totodată, aceşti oameni nu îşi permiteau uniforme, aşa că erau lăsaţi să lupte în sume. 
 
Erau însă nişte luptători extraordinari. Mai mult, trupe neregulate ce puteau fi folosite pentru apărarea unor obiective strategice, dar şi ambuscade. Majoritatea erau trăgători de elită. Dorinţa de a evita iobăgia, spun specialiştii, îi făcea nişte luptători feroce, mult mai buni decât trupele de linie austriece. „Aceste regimente de graniţă au devenit mai dure decât trupele imperiale obişnuite. Împăratul se baza pe ele mai mult decât pe armata imperială austriacă tocmai pentru că militarii aveau ce pierde. Dacă nu se luptau vitejeşte, redeveneau iobagi. Pentru asta mâncau jar pe câmpurile de luptă”, precizează acelaşi Dan Prahase pentru timponline.ro
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
Poveştile neştiute din istoria României. Cum a salvat un drum misterios din Botoşani viaţa a doi dintre cei mai mari voievozi ai Moldovei
 
Secretele monumentului de la Guruslău, un edificiu de 26 de metri ridicat în amintirea ultimei victorii a lui Mihai Viteazul
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

53 Comentarii

Sorin Barbul
8.09.2016, 08:04:47

... Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintîi. După datele oficiale, cei ce s-au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Răul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor.... ...Francezii izbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mînă mergea însuşi în fruntea ostaşilor; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învălmăşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lîngă el; Lannes, generalul, a fost rănit şi însuşi Napoleon, apucat de vîrtejul soldaţilor săi care fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroi. A doua zi, lupta la pod cu românii a ţinut din zori pînă seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a înconjurat poziţia şi a făcut, a treia zi, pe la amiază, să se retragă austriecii din poziţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta pînă în amurg şi apoi s-au retras şi ei. Într-acele zile au murit din batalion un căpitan şi 135 de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi 654 de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. În mîinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prizonieri. În aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor, care se ridică la 20.000, cam atîţia francezi cîţi şi austrieci. Acesta a fost „îndrăcitul” batalion pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică”. Iar fapta ei, care i s-a părut aşa de eroică şi îndrăzneaţă celui mai îndrăzneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de citire tineretului, numai cît – se înţelege – batalionul e numit „de nemţi” sau cel puţin „batalion austriac”, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte că el într-adevăr era „transilvanico-valah”. GEORGE COŞBUC (1903)

+15 (17 voturi)
Sorin Barbul
8.09.2016, 08:07:20

Bătălia podului Avangarda lui Augereau, apropiindu-se de pod, este atacată cu focuri puternice de anfiladă pe drumul ce venea de la Ronco. Copleşită de salvele precise ale năsăudenilor, se retrage în dezordine spre grosul diviziei. Generalul Augereau, comandantul diviziei, se pune în faţa trupelor ce se retrăgeau şi le întoarce la atac întărindu-le cu două batalioane pe care le conduce personal. Cu steagul în mână, generalul Augereau se avântă în fruntea trupelor sale asupra companiei căpitanului Rotaru, dispusă pe capul de pod, în semicerc pe malul drept, interzicând accesul spre trecerea îngustă peste râul Alpona. O grindină de gloanţe îi seceră pe francezi, dar aceştia, însufleţiţi de generalul lor, se avântă din nou la atac. Erau două batalioane asupra unei companii, un raport de şase la unu. Căpitanul Rotaru, dându-şi seama de situaţie, ordonă retragerea ordonată dincolo de pod, pe malul stâng, de unde cu restul batalionului ar fi putut ţine sub foc concentric îngusta traversare. De pe malul stâng, compania căpitanului Herţa le asigură retragerea cu salve continue. Compania reuşeşte să treacă dincolo, dar cu preţul unor grele jertfe, inclusiv comandantul ei, căpitanul Rotaru, cade ucis. Aici s-au distins prin bravură stegarul Teodor Răut şi sergentul Gavrilă. Într-un elan victorios, francezii ajung la pod, dar comandantul lor, generalul Augereau, cade rănit, cu steagul în mână. Căpitanul Herţa dirijează un foc nemilos spre francezii care ezită. Sorţii bătăliei oscilează de o parte şi alta, nedecişi. Văzându-şi generalul rănit, francezii dau înapoi. Trupele nebiruite ale lui Augereau se retrag, lucru cu neputinţă doar cu câteva zile mai devreme. Este momentul în care intervine Napoleon. Cu geniul şi cu atenţia spre detaliul care ar putea schimba soarta unei bătălii, şi prin asta soarta campaniei şi implicit a întregii lumi, generalul Napoleon Bonaparte, conştient că în jurul acestui pod se clădea istoria, apăru acolo în momentul critic în care francezii dădeau înapoi ameninţând ca retragerea lor să se transforme în derută, năruind planurile atât de bine puse la punct de o minte extraordinară. Fără să ezite vreo clipă, conştient de puterea exemplului personal, generalul Napoleon Bonaparte descalecă, preia steagul din mâna generalului Augereau rănit şi se avântă la atac. Trupele franceze, fanatizate de exemplul idolului lor, se năpustesc cu furie spre pod, acolo unde un batalion decimat de ardeleni îi aşteaptă şi îi întâmpină cu un foc viu, imuni la faima aceluia care timp de şapte luni a obţinut victorie după victorie contra austriecilor superiori din toate punctele de vedere. Valul nimicitor francez se sparge de apărarea năsăudenilor care nu dau nici un pas înapoi. La grindina gloanţelor franceze răspund cum pot mai bine, plumb contra plumb. Viteazul general francez Lannes cade şi el rănit, iar trupele franceze, chiar cu măreţul general Napoleon Bonaparte în frunte, ezită. În faţa podului, cu steagul în mână, marele Napoleon Bonaparte priveşte descumpănit cum vitezele sale trupe încep să dea înapoi în faţa unui singur batalion care i-a oprit o divizie din marşul victorios. O manevră genială, „împiedicată de un ciot” cum ar spune marele Mihai Eminescu. Dar încă nu era tot. În bătaia gloanţelor, viitorul împărat nu conştientiza că era pe cale să-şi încheie cariera de strălucit general chiar înainte de a începe. Un glonţ românesc se îndrepta direct spre pieptul său, apărat doar de faldurile căzute ale drapelului cu care nu reuşise, pentru prima oară, să-şi conducă soldaţii la victorie. Un glonţ tras de un simplu soldat ardelean ar fi putu face ca una dintre cele mai strălucite personalităţi ale istoriei militare universale să fie doar o notă obscură la subsolul unui referat despre bătălia de la Arcole. Dar destinul a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. A vrut ca generaţiile viitoare să-l studieze pe acest corsican care câţiva ani mai târziu va face Europa să tremure doar la auzul numelui său, împăratul Napoleon Bonaparte. Cel care s-a sacrificat a fost aghiotantul său, Muinon, care s-a aruncat în calea glonţului sacrificându-şi propria viaţă pentru a-l salva pe viitorul împărat. Cine a mai auzit astăzi de Muinon, dar cine nu a auzit de Napoleon? Francezii, cuprinşi de derută, încep să se retragă în dezordine, cu toată prezenţa lui Napoleon pe câmpul de luptă... Francezii fugeau în disperare să-şi salveze vieţile, imuni la îndemnurile ofiţerilor şi exemplul generalului lor iubit, Napoleon Bonaparte. Prins de vălmăşagul trupelor ce fugeau în derută pe dig, prin apă şi noroi, ţintuiţi de focul inamic, generalul Napoleon Bonaparte cade în mlaştină fiind pe cale să fie luat prizonier de ardelenii victorioşi. Graţie devotamentului unui ostaş francez care îl ia în spate, generalul Bonaparte scapă de ruşinea unui prizonierat. Podul rămâne în mâna bravilor luptători năsăudeni care au plătit scump rezistenţa lor. Un ofiţer (căpitanul Rotaru) şi 135 soldaţi au rămas morţi pe poziţie. Trei căpitani, doi locotenenţi şi 654 de răniţi, dintre care 260 vor muri în ambulanţe şi spitale. Numărul total al morţilor s-a ridicat la un ofiţer şi 395 trupă, mai mult de jumătate din efectivul combatant a plătit cu viaţa această rezistenţă în faţa celui care va deveni cel mai mare general al timpului său, şi unul dintre cei mai mari ai istoriei. Dar nu au dat nici un pas înapoi. Aceasta este bravura soldatului român, dovedită şi atunci, şi în trecut, dar care se va dovedi din plin şi în viitor. Acest lucru se vede şi din numărul de prizonieri. Din batalionul năsăudean de la podul de la Arcole, au fost luaţi prizonieri un căpitan şi 45 de oameni. În schimb, în mâinile românilor au căzut 350 de prizonieri francezi. De ansamblu, întreaga bătălie de la Arcole a costat cam zece mii de morţi de fiecare parte. Dar bătălia de la Arcole nu s-a sfârşit cu eşecul francez din faţa podului. Napoleon şi-a revenit imediat şi a ordonat generalului Guyenau, rămas cu o brigadă de rezervă la Ronco, să treacă Adige pe la Albaredo, mai jos de confluenţa Alponei. Guyenau face acest mare ocol pentru a întoarce apărarea neînvinsă de la podul de la Arcole, dar, cu toate eforturile, nu ajunge acolo decât seara. Spre marea sa surprindere, găseşte podul liber şi Arcole evacuat. Asta deoarece Alvinzi, dându-şi seama de manevra lui Napoleon, avusese timp să-şi treacă trupele pe stânga Alponei, ocupând poziţii între St. Bonifracio şi San Stefano, cu faţa la sud şi la vest, lăsând doar câteva batalioane de întărire în faţa lui Massena care ocupase Belfiori. Acest timp de care dispusese Alvinzi pentru a salva armata a fost plătit cu sângele grănicerilor năsăudeni de la podul de la Arcole. Fiindcă acum situaţia era complet schimbată. La 15 noiembrie, dacă Napoleon ar fi trecut podul, ar fi putut cădea la Vilanova în flancul şi spatele lui Alvinzi, dar mai târziu nu mai avea cum. Avea în faţă un front regrupat care apucase să se edifice tocmai datorită rezistenţei batalionului românesc de la pod. Drept urmare, deşi stăpân pe Arcole şi Porcile, era prea târziu. Napoleon nu riscă să rămână în această zonă mlăştinoasă şi se retrage la Ronco. Luptele continuă în 16 şi 17 noiembrie, diviziile Massena şi Augereau fac sforţări extraordinare, îl bat pe Davidovici care se retrage la Trenta, iar Alvinzi, rupt de Davidovici, trece la stânga râului Brenta, stabilindu-şi cantonamentele de iarnă. Prima ofensivă a lui Alvinzi se termină cu o înfrângere pentru austrieci, dar nu cu dezastrul pe care îl pregătise Napoleon, asta datorită rezistenţei ardelene de la Arcole. Pentru încheierea victorioasă a campaniei din nordul Italiei, Napoleon va avea de alte sacrificii în timp, bani şi oameni pe parcursul anului următor, 1797. Fără rezistenţa de la Arcole, Napoleon ar fi învins un an mai devreme.

+14 (16 voturi)
Sorin Barbul
8.09.2016, 08:20:26

ERATĂ : „va avea NEVOIE de alte sacrificii...”

+4 (6 voturi)
geek-a-contra
8.09.2016, 09:00:25

cum arata podul cu pricina http://www.napoleon.org/en/magazine/places/arcole-2/ putea sa fie napolen, cezar, kutuzov sau oricare alt mare conducator si ar fi avut probleme sa treaca sub focul armelor un pod lung de aproape 20m si ingust de numai vreo 3m: aparatorii trageau ca la standul de tir de la bilci..... batalia ptr pod a fost in prima zi, 15 noiembrie, cind s-a incercat un atac in forta dar atacul nu a mai fost repetat pe motiv de poduri de pontoane realizate in ziua urmatoare. si, intradevar, generalul napoleon a incercat un act de bravura ducind drapelul pina la cca 50m de pod si a fost salvat de catre un ofiter care l-a tras intr-un sant de pe marginea drumului. romanii au facut o figura frumoasa, dar sa fim seriosi, batalia de "doua zile" (in fapt au fost trei, dar numai prima a vizat podul) in care francezii au atacat "in valuri" este exagerare: un atac frontal pe un front de numai citiva metri contra unui intreg batalion care trage cu arme de foc, fara a mai lua in calcul si pe cei care trag din flancuri, este o nebunie cu sanse de reusita spre 0.

-9 (11 voturi)
Sorin Barbul
8.09.2016, 09:10:24

Să nu uităm totuși raportul de forțe de 6 la 1 în favoarea francezilor.

+10 (10 voturi)

Vezi toate comentariile (53)

Modifică Setările