Cum s-a despărţit Biserica catolică de cea ortodoxă. Motivele care au dus la Marea Schismă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În anul 1054, creştinătatea vestică se despărţea, instituţional, de cea estică pentru totdeauna. Evenimentul a rămas în istorie sub numele de Marea Schismă şi a fost doar deznodământul unui proces îndelungat de separare în sânul creştinătăţii europene. La bază au stat deopotrivă interese economice şi politice, orgolii, dar şi diferenţe dogmatice.

Pe 16 iulie 1054, patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularius, a fost excomunicat de legatul papal, cardinalul Humbert. La rândul său, patriarhul i-a excomunicat pe Humbert şi pe toţi delegaţii papalităţii, înţelegând prin acest gest, excluderea din sânul comunităţii creştine, inclusiv pe papa de la Roma. Propriu-zis, cei mai importanţi lideri ai creştinătăţii s-au excomunicat unul pe celălalt, iar biserica creştină universală a fost fracturată şi împărţită între creştinătatea vestică sau latină şi cea estică sau orientală. Abia după un secol şi jumătate de la acest moment, odată cu asedierea şi cucerirea Constantinopolelui de către cruciaţii latini, această ruptură a devenit totală. Evenimentul din 1054 a rămas cunoscut în istorie drept Marea Schismă şi este practic un moment simbolic fiindcă distanţarea şi conflictul dintre cele două sfere ale creştinătăţii avea la acel moment o tradiţie de cel puţin şase secole. 

Un imperiu divizat şi micile schisme

Practic, ruptura dintre creştinătatea estică şi cea vestică a început, de facto, odată cu divizarea Imperiului Roman. Începută, administrativ, de Diocleţian în secolul al III lea d Hr , împărţirea imperiului a fost definitivată de Teodosius în anul 395 d Hr, rezultând două entităţi politico-culturale distincte, Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit. Vestul era eminamente latin, păstrând vechi tradiţii romane, în timp ce Estul se eleniza, cu influenţa covârşitoare a limbii şi culturii greceşti la care se adăugau şi alte elemente sau tradiţii orientale.

Creştinătatea, la acea vreme universală, a suferit la rândul ei o fractură importantă, odată cu divizarea totală culturală şi politică a Imperiului. Erau cinci patriarhi care controlau spiritual regiuni diferite. Era vorba despre patriarhii de la Roma, Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol. Cei mai influenţi erau, evident, cei de la Roma şi Constantinopol, capitalele cele două diviziuni ale Imperiului. Dintre aceştia, patriarhul de la Roma deţinea titlul onorific de „primul între egali“, fără o autoritate legală, totuşi, asupra celorlalţi patriarhi. În cele din urmă, creştinătatea s-a divizat şi grupat în mod natural în jurul celor două mari centre de la Roma şi Constantinopol. Roma controla vestul latin, iar Constantinopol estul elen şi oriental. Pe lângă diferenţele de limbă în practicarea cultului religios sau a diferenţelor de expresie în arta şi arhitectura religioasă a celor două zone au început să apară şi diferenţe dogmatice. Unii specialişti le-au spus ”micile schisme”, rupturile pe plan dogmatic care au contribuit la Marea Schismă din 1054. De altfel, fricţiunile de natură dogmatică s-au întins pe o durată de aproximativ şase secole.

Prima mică schismă a avut loc în perioada 343-398, şi a avut în prim plan arianismul, o credinţă care nega caracterul divin al lui Iisus Hristos. Această erezie a fost respinsă total de biserica vestică, în timp ce în est a fost oarecum trecută cu vederea, ba chiar şi-a găsit adepţi în rândurile clericilor greco-creştini.  A urmat schisma acaciană din 482-519 privind natura încarnării lui Iisus Hristos, dar şi schisma photiană din secolul al IX lea.

Totodată, au apărut dispute privind celibatul preoţilor. În Vest, preoţilor le era interzis să se căsătorească, în timp ce în Est, biserica constantinopolitană le permitea slujitorilor Bisericii să se căsătorească o singură dată. Apoi au fost discuţiile legate de ritualul Împărtăşaniei. În Vest se folosea azima, în timp ce în Est, pâinea dospită.

Cea mai mare dispută de ordin dogmatic între creştinătatea vestică şi cea estică s-a legat însă de filioque. Adică, modificarea concepţiei privind emanaţia Duhului Sfânt. Biserica Vestică a modificat în acest sens Crezul spunând că, de fapt, Duhul Sfânt nu emana doar de la Tatăl, aşa cum credeau vechii părinţi ai Bisericii, ci în egală măsură de la Tatăl şi Fiul.  În secolele al V-lea şi al VI-lea la Toledo au fost organizate două Concilii care au modificat forma Crezului din 381 d Hr elaborat la celebrul Conciliu de la Niceea, cu formula ”Duhul Sfânt care de la Tatăl şi Fiul purcede”. Această modificare a fost total dezaprobată de Biserica Estică, papalitatea atrâgându-şi nenumărate critici din partea constantinopolitanilor. Pe scurt, încă de la fracturarea definitivă a Imperiului, Biserica Latină Vestică şi cea Estică Orientală au ales două drumuri distincte şi ireconciliabile din punct de vedere dogmatic, al limbii folosite, dar şi al formelor de expresie religioasă. În 1054, erau două lumi distincte. 

Bătaia pe credincioşi, orgolii şi motive politice

Mai importante decât aceste diferenţe de ordin dogmatic sau în materie de expresie religioasă, erau însă orgoliile şi setea de supremaţie a liderilor religioşi din ambele tabere. Atât papa de la Roma, cât şi patriarhul de la Constantinopole doreau să deţină supremaţia în lumea creştină. Pe scurt, doreau primatul. Papa avea acel mic avantaj onorific încă de la început, fiind recunoscut ca „primul dintre egali“. Patriarhul din Constantinopol a refuzat însă să mai accepte acest primat papal, ba chiar încă din secolul al VI-lea d Hr şi-a luat titlul de patriarh ecumenic, adică universal, contestând practic primatul papal.

Jocurile politice şi militare ale conducătorilor laici au trecut însă peste orgoliile liderilor religioşi, iar patriarhul a fost obligat să accepte primatul papal, de exemplu, în timpul lui Vasile I Macedoneanul, în secolul al IX-lea. Şi asta fiindcă împăraţii bizantini doreau sprijin în Italia pentru menţinerea posesiunilor din Peninsulă. Lucrurile s-au schimbat însă radical după ce Patriarhul de la Constantinopol a reuşit să atragă pe slavii estici în sfera sa de influenţă, ba chiar s-a dat o luptă acerbă între misionarii estici şi vestici pe acestea neamuri păgâne. În lupta pentru slavi, câştigătoare a ieşit Biserica Estică. Din acel moment, Patriarhia constantinopolitană a refuzat să mai accepte chiar şi sub formă de compromis universalismul Romei. Ba chiar au cerut papilor să le recunoască lor primatul. De-a lungul secolelor până în 1054, Estul şi Vestul creştin au mai ajuns la compromisuri, evident din raţiuni politice sau de cooperare militară, cum a fost cazul alianţei din 1053 între Bizanţ şi Roma îndreptată împotriva normanzilor. 

Momentul rupturii definitive

În secolul al XI-lea, atât papa de la Roma, cât şi patriarhul de la Constantinopol se considerau liderii supremi ai creştinătăţii şi nu recunoşteau primatul, unul, celuilalt.  Din ce în ce mai puternică, odată cu evanghelizarea slavilor estici, Biserica din Est s-a distanţat tot mai mult de Papalitate şi nici măcar nu a acceptat compromisul de a i se recunoaşte  universalitatea în sfera sa. Atunci, normanzii şi-au jucat rolul lor în această poveste. Stăpâni pe sudul Italiei, aceşti războinici din sfera creştinătăţii latine au început să atace posesiunile bizantine. De acţiunile lor expansioniste în Italia era îngrijorată şi papalitatea, chiar dacă normanzii din punct de vedere religios se aflau în sfera de influenţă a Romei. Normanzii se apucă, însă, încă din 1050 să-i oblige pe bizantinii din sudul Italiei să practice cultul latin. Aflând de aceastea, patriarhul bizantin Mihail Cerularios, la rândul său, cere bisericilor latine din zona contantinopolitană să renunţe la folosirea azimei şi la filioque. După ce preoţii latini din Bizanţ au refuzat, Cerularios le închide toate bisericile. Ameninţarea militară a normanzilor îi face pe bizantini să devină ceva mai deschişi la negocieri, iar papa Leon al IX-lea îşi trimite, în 1054, delegaţia condusă de cardinalul Humbert la Constantinopol.

Având în vedere că Biserica de la Roma îşi recâştigase autoritatea în urma reformelor interne, dar şi prin atragerea unor lideri laici în slujba ei, dar şi a faptului că patriarhul Cerularios era un personaj orgolios şi ambiţios întâlnirea a fost un dezastru. Cardinalul Humbert ar fi avut o atitudine nepotrivită faţă de patriarh fiindcă nu a respectat saluturile uzuale, iar acesta din urmă a refuzat să mai negocieze. La rândul său, Humbert obţine bula papală necesară şi îl excomunică pe patriarhul Cerularios, pe 16 iulie 1054. Patriarhul nu ezită şi în cadrul unui sinod convocat pe 24 iulie acelaşi an îl excomunică, la rândul său, pe Humbert.  După această ruptură, papa Nicolae al II-lea se aliază cu normanzii lui Robert Guiscard şi le dă mână liberă împotriva bizantinilor. Ruptura a devenit definitivă după ce cruciaţii latini cuceresc oraşul Constantinopol şi profanează bisericile ortodoxe. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

VIDEO Slujba de Înviere la Catedrala Sfântul Nicolae din Deva a fost privită de credincioşi de la ferestre

Dezmăţ religios într-o comună din Iaşi: muzică ortodoxă, la boxă, zi şi noapte. Primar: „Ce-aţi vrea să punem, manele? Suntem comună creştină"

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite