Botoşani

articolul anterior articolul urmator

Frăţia oamenilor liberi din est. Cine erau „aventurierii“ care se ocupau cu jaful şi îşi furau soţiile

9
20 Feb 2019 06:03:27
Autor: Cosmin Pătraşcu Zamfirache
Cazacii la sfat FOTO wikipedia, după un tablou de Ilia Repin.
Cazacii la sfat FOTO wikipedia, după un tablou de Ilia Repin.

În stepele din nordul Mării Negre, începând cu secolul al XV-lea, şi-a câştigat faima o frăţie aparte de războinici şi aventurieri. Jefuiau, luptau ca şi mercenari şi nu ţineau cu nimeni. Credeau doar în Hristos şi în spiritul liber. Se numeau cazaci, iar originea lor reprezintă şi astăzi un mister.

Toată lumea a auzit de cazaci, acei războinici din stepele nord-pontice care au devenit sursă de inspiraţie pentru artişti. Oamenii liberi a căror viaţă a fost romanţată la maximum, dar a căror origine este foarte puţin cunoscută cu exactitate. Cazacii nu erau un grup etnic, politic şi nici măcar o sectă religioasă. 
 
O bună perioadă nu au depins de nimeni şi nu s-au aliat cu nicio putere vecină. Îşi vindeau serviciile militare contra cost şi trăiau din jaf şi război. Cazacii se orientau politic după cum bătea vântul stepei şi unde-i împingea nevoia. Au luptat şi contra ruşilor, polonezilor, a turcilor şi a tătarilor. Se aruncau în luptă oriunde era loc de câştig şi pradă. Se spune că până şi nevestele şi le furau. Au rămas însă în istorie ca o comunitate fascinantă, liberă şi războinică.
 
De la tătari la şerbi prigoniţi şi fugiţi de pe moşii
 
Cazacii au trăit în stepele Ucrainei şi Rusiei, având câteva centre de putere bine cunoscute, mai ales în zona Don şi Dniepr. Erau una dintre puţinele structuri sociale din lume slavă care nu se organiza pe principii etnice, origine sau politică, ci pur şi simplu pe interese comune şi acelaşi set de convingeri sociale. Cuvântul cazac îşi are originea în turcicul kazak. Care în graiul neamurilor turcice însemna ”om liber” sau ”aventurier”.
 
De aceea se spune că la începuturi cazacii erau grupuri de tătari sau chiar cumani rămaşi în stepele Mării Negre, care acţionau independent pentru a obţine bunuri din jaf şi pradă. De altfel numele de kazak a fost pomenit pentru prima dată de negustorii italieni care întemeiaseră în secolul al XIV lea colonii comerciale pe ţărmurile Mării Negre. Italienii îi numeau cazaci pe tâlharii care operau în stepele nord-pontice. Această regiune cu ierburi înalte, întinsă şi sălbatică, era un fel de ţinut al nimănui, greu de pătruns şi de străbătut, cunoscut doar de cei care îl explorau în goana calului. Era un fel de ”est sălbatic”, un rai al tâlharilor, al fugitivilor şi al tuturor celor care nu doreau să fie găsiţi sau să trăiască în afara legii. 
 
Aceste grupuri mongolice şi turcice, de călăreţi uşor înarmaţi care atacau fulgerător pentru jaf şi pradă, au fost considerate primele formaţiuni de cazaci. Ulterior, începând cu secolul al XV lea, lucrurile se schimbă, iar numele de cazac a fost transferat unui alt grup de populaţii. Mai precis, după 1400 tot mai mulţi ţărani şerbi, sărăciţi de feudali, fugeau de pe domenii. Era fie ruşi, fie ucrainieni. Singurul loc unde-şi puteau pierde urma era lumea nesfârşitelor stepe. Aici au format comunităţi care aveau scopuri comune, de a nu fi prinşi şi de a supravieţui. Au început să se organizeze în bande care atacau la drumul mare pentru a-şi câştiga existenţa. Mai apoi s-au transformat în societăţi militarizate cu o atitudine marţială aparte şi cu un stil de luptă distinct. Şerbii de origine slavică au devenit temuţii călăreţi ai stepei şi au revedicat denumirea de cazaci, adică aventurieri şi oameni liberi. De la tătari au deprins de altfel mare parte din tehnicile şi tacitile de luptă inclusiv specializarea în războiului călare, cazacii devenind maeştrii ai tehnicilor de luptă specifice cavaleriei uşoare. 
 
Diversitatea etnică şi credinţa în Hristos
 
Cazacii locuiau în teritorii care nu erau controlate nici de Rusia, nici de Polonia şi nici de mongoli sau turci. Trăiau într-un soi de pământ al nimănui, sălbatic şi înfricoşător. Frăţia cazacilor nu ţinea cont de originea etnică. De aceea este un grup greu de definit. În secolul al XV lea se formează primele comunităţi de cazaci în zona râurilor Dnieper şi Don, mai precis în zona ucraineană şi respectiv rusească a stepelor nord-pontice.
 
În rândurile cazacilor se aflau foşti şerbi fugiţi, dar şi un număr mare de aventurieri de diferite origini. Erau ucrainieni, ruşi, dar şi tătari, germani şi orice altă naţionalitate care adera la scopul comun, acela de a rămâne liberi şi de a supravieţui în stepă, de multe ori prin jaf şi pradă. Totodată o condiţie esenţială a intrării în comunităţile cazacilor era credinţa în Hristos. În momentul în care intrau în taberele fortificate, de obicei cu palisade şi val de pământ ale cazacilor din stepă, neamţul, rusul, ucrainieanul, tătarul sau orice alt neam, era numai cazac şi atât, ghidându-se după regulile acelei comunităţi. 
 
Una dintre acestea era să nu furi niciodată de la un cazac şi să nu iei viaţa mişeleşte unui alt membru al frăţiei căzăceşti. Pedeapsa era invariabil moartea. Membrii comunităţi era egali între ei şi împărţeau prada în mod egal, dar şi în funcţie de vitejia dobândită pe câmpul de luptă şi de rangul obţinut în comunitate. În lumea cazacilor libertatea era cel mai de preţ lucru, la fel ca şi credinţa în Hristos. Totodată îşi alegeau singuri conducători, singurele criterii fiind vitejia şi priceperea în război. De altfel experienţa marţială era totul la aceşti războinici ai stepei, care trăiau din pradă şi mercenariat, adică pe scurt din război. Liderul ales se numea ataman şi era comandant suprem în vreme de război. Totodată cea care conducea comunitatea căzăcească era Rada sau adunarea bandei de războinici. Rada reprezenta organul care exercita puterea legislativă. Atamanul avea drept ajutoare pe un fel de ofiţeri numiţi starshina. De-a lungul timpului s-au format câteva comunităţi puternice de cazaci. Una dintre acestea se afla pe Don. Frăţia cazacilor de pe Don sau ”voiska”, cum se numea în limba rusă, a luat naştere la sfârşitul secolului al XV lea. Erau la fel ca toţi ceilalţi cazaci, o comunitate diversă din punct de vedere etnic, dar unde predomina totuşi elementul rusesc conferit de numărul mare aventurieri şi şerbi ruşi fugiţi în stepă. 
 
Cazacii de pe Don era duşmani declaraţi ai tătarilor, iar principalele lor expediţii de jaf le efectuau în ţinuturile controlate de aceştia. Totodată cazacii de pe Don au avut la început de înfruntat şi ostilitatea statelor ruseşti care nu vedeau cu ochi buni această comunitate de războinici liberi care făceau legea în stepele Donului. Istoricul Albert Seaton care a scris o lucrare interesantă despre istoria acestor comunităţi, spunea că aceşti cazaci de pe Don îşi aveau taberele fortificate sau ”stanişti” chiar pe malurile Don-ului şi că practicau inclusiv pirateria, ajungând chiar pe ţărmurile Mării Negre. Conform aceluiaşi specialist, în comunitatea cazacilor de pe Don funcţiona principiul egalităţii. Pământul controlat de această comunitate aparţinea tuturor membrilor în mod egal, pentru a vâna sau pentru a paşte vitele şi caii. Pe lângă pescuit şi creşterea vitelor, principalele ocupaţii ale cazacilor de pe Don erau pirateria, banditismul şi mai târziu mercenariatul în slujba Ţaratului Moscovei.  
 
La fel ca şi în cazul celorlalte comunităţi căzăceşti, cei de pe Don aveau şi ei o adunare a comunităţii, numită însă krug. Fiecare membru al comunităţii avea drepturi egale şi totodată dreptul de a lua cuvântul în adunare. Era conduşi de ataman, un cuvânt de origine turcică. Deşi acest lider al cazacilor deţinea puterea supremă în război, acesta putea fi oricând înlocuit şi chiar pedepsit dacă nu mai reuşea să conducă cum trebuie. O altă grupare importantă de cazaci erau cei din Zaporoje, în zona râului Dnieper, în Ucraina. Această comunitate a luat naştere în secolul al XV lea dintr-o diversitate de populaţii. Pe de o parte erau ţăranii care fugeau de pe domeniile boierilor din Rusia Kieveană, iar de cealaltă parte tot soiul de aventurieri care doreau să scape de pedepse sau diferite condamnări. Au întemeiat o aşezare întărită numită Sich, un centru care va deveni legendar pentru cazacii din această zonă a Ucrainei. În timp comunitatea a crescut, mai ales că o parte a Ucrainei a ajuns să fie controlată tot mai mult de Uniunea Polono-Lituaniană. 
 
Numeroşi şerbi fugeau de pe domenii şi îngroşau numărul cazacilor din Zaporoje. La început trăiau din jafuri şi pescuit, iar mai apoi odată cu secolele XVI-XVII au devenit o putere militară considerabilă care a contestat autoritatatea Uniunii Polono-Lituaniene, dar şi a Ţaratului Moscovei şi mai ales a Hanatului Crimeii. Cazacii zaporojeni s-au luptat atât cu polonezii dar mai ales cu tătarii. Organizau raiduri repetate şi nu de puţine ori şi-au vândut serviciile ca mercenari. Erau maeştrii ai călăriei şi ai războiului călare. Trăiau după aproximativ aceleaşi principii ca şi cazacii de pe Don, cu o egalitate a membrilor în adunare, cu alegerea atamanului care era la cheremul războinicilor dar şi cu credinţa în Hristos. Deasemenea comunitatea zaporojeană era eterogenă, cu membrii din numeroase etnii. De altfel originea şi formarea cazacilor de la Sich este încă subiect de dispută.
 
Călăreţi de temut şi experţi în mânuirea sabiei şi a lăncii
 
La început cazacii erau comunităţi care trăiau din jafuri de subzistenţă îndreptate împotriva unor structuri politice slab apărate. În timp, trăind în stepa sălbatică şi învăţaţi de nevoie, dar şi copiind stilul de luptă al nomazilor, în special al tătarilor, cazacii au devenit o forţă armată redutabilă. Erau experţi ai călăritului, fiind capabili să încalece şi să descalece din viteza calului, să stea în picioare pe calul în plin galop şi chiar să se ascundă de-o parte şi de alta a animalului pentru a trage cu pistoalele. Cazacii nu s-au născut călăreţi, dar au devenit cei mai buni împinşi de nevoie. Trebuiau să organizeze raiduri rapide şi să se retragă la fel de rapid pentru a nu da piept cu forţe armate net superioare. Totodată luptau cu tătarii, călăreţi de elită, iar fără aceată calitate nu ar fi avut nicio şansă. Cazacii erau seminomazi care trăiau din vânătoare, pescuit şi jaf. Calităţile războinice au devenit esenţiale la un cazac. Fără ele nu supravieţuia în ţinuturile sălbatice ale stepelor ucrainiene sau ruseşti. A ajuns să le placă viaţa liberă din stepă şi se spune că priveau cu neîncredere oraşele.
 
Erau aşa numiţii ”cazaci liberi”, cei care nu trăiau sub autoritatea nimănui şi care jefuiau după bunul plac. Erau şi cazaci care se stabiliseră în oraşe şi îşi câştigau pâinea ca trupe de graniţă sau mercenari plătiţi pentru paza oraşelor sau a caravanelor. Cazacii au avut de înfruntat agresivitatea Ţaratului Moscovei, a Poloniei dar mai ales a Hanatului Crimeei care îi declara pe cazaci hoţi de cai şi tâlhari. Tocmai de aceea, pentru a supravieţui cazacii învăţau de mici arta războiului. De la trei ani erau urcaţi pe cal, iar la cinci ani deja ştiau să călărească bine. Arma de căpătâi a cazacului, pe care învăţat să o mânuiască din copilărie era shashka, o sabie de cavalerie foarte puţin curbă şi de multe ori fără gardă. Cazacii deveniseră experţi în mânuirea acestui tip de sabie şi era capabili să decapiteze din goana calului orice adversar suficient de nepregătit. Totodată cazacii foloseau şi un anume tip de bici, numit nagaika dar şi lancea de cavalerie. Mulţi cazaci erau foarte buni arcaşi călare, trâgând din goana bidiviului. Odată cu introducerea armelor de foc, cazacii au învăţat să folosească pistoalele, dar şi diferitele carabine pentru cavalerie. Cazacii au avut şi trupe pedestre dar se bazau mai ales pe cavalerie. 
 
Îşi furau nevestele şi le plăcea băutura
 
Se spune că acestor cazacii le plăcea să trăiască clipa. Nici nu era de mirare având în vedere că duceau o viaţă la limita supravieţuirii. Atunci când petreceau o făcea cu un patos aparte bând mai ales ”horilka” o băutură alcoolică foarte puternică. Cazacii erau capabili să bea zile întregi şi mai apoi să doarmă fără încetare zeci de ore în cele mai neaşteptate poziţii. Mai întotdeauna îşi cărau după ei sabia şi nu ezitau să o scoată. De multe ori îşi trimiteau copii la şcoală în diferite oraşe pentru a nu-şi bate capul cu educaţia lor, spune un mit despre cazaci. Dacă se întorceau erau iniţaţi de tată în arta războiului. Se spune că cea mai mare bravură a cazacului era să-şi obţină nevasta prin furt. Mai precis, pândeau o nuntă şi dacă le plăcea fata, veneau în goana calului şi o răpeau chiar din faţa mirelui. Apoi o luau ei de nevastă în stepele vaste. Culmea, de multe ori fetele răpite se îndrăgosteau de răpitorii lor, dar şi de spiritul liber al cazacilor. Nu puneau mare preţ pe strâns averi şi pe haine scumpe ci mai degrabă pe distracţii şi trăirea momentului.
 
Oamenii stepei şi marile revolte ale şerbilor
 
La un moment dat comunităţile căzăceşti au ajuns atât de puternice încât au fost recunoscute de marile puteri politice din jurul lor. Evident era o recunoaştere interesată mai ales că atât Polonia cât şi Rusia doreau ca aceşti războinici ai stepei din ce în ce mai puternici şi specializaţi să le apere graniţele. Ţarul moscovit le-a oferit de exemplu cazacilor de pe Don autonomia şi recunoaşterea unui stat căzăcesc pe Don în schimbul asistenţei militare. Ivan cel Groaznic în anul 1570, de exemplu, i-a angajat pe cazaci să elibereze prizonieri luaţi de tătari şi turci în schimbul prafului de puşcă, a plumbilor şi a aurului, trei lucruri la mare preţ în stepă. Totodată cazacii i-au ajutat pe ruşi să-şi extindă graniţele şi au servit drept prima linie în diferite campanii. Cazacii au cucerit Siberia în mai puţin de 70 de ani. Cazacii şi-au menţinut independenţa pe toată perioada secolului al XVII lea şi încercările ţarilor de a-i îngloba în statul lor au fost soldate cu revolte. Una dintre cele mai puternice revolte ale cazacilor de pe Don a avut loc sub conducerea lui Stepan Razin în 1670-1671. 
 
Stepan Razin era un cazac de pe Don care a reuşit să adune în jurul său pe cei mai bogaţi cazaci din zona Donului dar şi numeroşi şerbi fugiţi de pe moşii. A adunat o oaste de 200.000 de oameni şi a reuşit să captureze toată zona din bazinul inferior al Volgăi şi chiar ameninţa Moscova. Trupele ţariste cu greu au reuşit să înăbuşe revolta şi să-l captureze pe Stepan Razin. Acesta a fost torturat şi executat în public. Având în vedere că rebeliunea lui Razin a rămas în foclor ca o ridicare a celor liberi contra opresiunii feudale şi astăzi cazacul de pe Don a rămas un erou popular. În anul 1773 în Rusia izbucnea o nouă revoltă condusă de un obscur cazac de pe Don numit Yemelyan Pugachov. Acesta susţinea că este Petru al III lea, un moştenitor al tronului ţarilor îndepărtat, spunea acesta abuziv.   
 
Pugachov a reuşit să ridice la luptă atât comunităţile căzăceşti dar mai ales numeroşi serbi de pe domeniile feudalilor ruşi. Revolta cazacului de pe Don a devenit cea mai mare rebeliune a şerbilor din Rusia care s-a întins de la Urali la Marea Caspică de-a lungul ţărmurilor Volgăi.  Pugachov promitea rebelilor că vor obţine desfinţarea şerbiei şi micşorarea taxelor. Din cauza rebeliunii o mare foamete s-a abătut asupra Rusiei iar armatele lui Pughacov au ajuns în apropierea Moscovei. Aici au fost însă înfrânţi de trupele ţariste ale Caterinei cea Mare. Pugachov a fost executat iar autonomia cazacilor anulată. 
 
Momentele de gloria ale cazacilor
 
Începând cu secolul al XVII lea cazacii fost capabili să opună rezistenţă făţişă marilor puteri din jur. În această perioadă cazacii ucrainieni de la Sich au început să adune noi recruţi şi să devină din ce în ce mai puternici. Teoretic, Alianţa Polono-Lituaniană stăpânea Zaporoje iar cazacii de la Sich era formal supuşii ei. Odată cu creşterea puterii militare a cazacilor de la Sich, aceştia au fost capabili să sfideze nobilii polonezi din Ucraina şi să se declare făţiş ostili. În secolul al XVII lea, nobilii polonezi au început să-şi extindă domeniile şi stăpânirea în teritoriile ocupate de cazaci. Totodată au apărut şi fricţiuni religioase. Polonezii erau catolici iar cazacii ortodocşi. În scurt timp, conflictul s-a declanşat. Conduşi de atamanul lor Bohdan Khemelnytsky, cazacii de la Sich au făcut prăpăd în teritoriile ucrainiene controlate de nobilii polonezi. Mai mult decât atât , cazacii lui Khemelnytski au reuşit să învingă de două ori armatele poloneze. Revolta cazacilor a declanţat şi o răscoală a şerbilor ucrainieni sătui de obligaţiile faţă de nobili polonezi. Cu această ocazie, Khemelnytsky a creat un stat autonom al cazacilor numit Armata din Zaprojia. Acest stat a rezistat din 1649 până în 1654, atunci când Khemelnytsky sau Hmelnytsky a format o alianţă cu Rusia.  
 
După lupte grele pe teritoriul Ucrainei, Zaporojie a intrat sub controlul rusesc. Chiar şi după aceea cazacii i-au ajutat pe ruşi să învingă Polonia în 1667 şi 1668 câştigând controlul asupra Kievului, nordului Ucrainei şi în teritoriile de la est de Dnieper. Un alt moment important al istoriei cazacilor a fost cel în care Ivan Mazeppa un lider cazac de la sfârşitul secolului al XVII lea a încercat să unifice Ucraina. Mazeppa a încercat prima dată o alianţă cu Petru cel Mare împotriva Poloniei, în încercarea de a uni estul şi vestul Ucrainei sub tutela rusească. Dar la scurt timp a trecut în tabăra suedeză împotriva lui Petru cel Mare, încercând să-i păcălească şi pe ruşi. Suedia a fost însă înfrântă la Poltava în 1709 iar Mazeppa se afla într-o poziţia dificilă. Petru cel Mare a fost atât de revoltat de trădarea lui Mazeppa încât a făcut tot posibilul să-ş captureze şi să-i şteargă chiar memoria. Mazeppa a fost inclusiv anatemizat de Biserica Ortodoxă iar numele său şters. Cu toate acestea liderul cazacilor a fost imortalizat în lucrări de Tchaikovsky, Liszt, Delacroix, Byron şi Victor Hugo.
 
Cazacii loiali ţarului
 
În secolul al XVIII lea cazacii, acei oameni liberi ai stepelor şi-au pierdut independeţa. Mai ales cei de pe Don au fost absorbiţi în armata rusă. De altfel au şi devenit trupe de cavalerie uşoară în armata ţaristă contribuind la numeroase campanii. Au luptat contra lui Napoleon hărţuindu-i în permanenţă trupele în campania acestuia din Rusia. Mai mult decât atât cazacii cu atacurile lor rapide şi devastatoare au contribuit şi mai mult la dezastrul lui Napoleon în est. Mai apoi în secolul al XIX lea au luptat în Caucaz, tot pentru ţari. Au ajuns soldaţii de încredere ai împăraţilor ruşi iar în 1905 au fost folosiţi de Nicolae al Ii lea în celebra ”Duminică însângerată”, un eveniment cheie care a oferit pretextul perfect pentru Revoluţia Bolşevică din 1917, înlăturarea ţarului şi în cele din urmă crearea Uniunii Sovietice. În ianuarie 1905, coloane de grevişti ruşi mărşăluiau către palatul de iarnă al lui Nicolae al II lea de la Sankt Petersburg. Erau peste 100.000 de oameni inclusiv femei şi copii. În loc să fie primiţi de ţar, aceştia au fost întâmpinaţi de un gloanţele cazacilor.
 
Ţarul plecase din oraş iar cazacii erau însărcinaţi să spargă greva. Preotul Georgiy Gapon care participa la protest scria. ”Deodată compania de cazaci a venind galopând către noi cu săbiile scoase. Rândurile din faţă au cedat în faţa lor deschizându-se către dreapta şi stânga. Printre aceste rânduri au intrat în galop soldaţii tăind în strânga şi în dreapta. Bărbaţi, femei şi copii cădeau jos ca buştenii din pădure, în timp ce vaiete, blesteme şi ţipete se ridicau din mulţime”. După 1917 cazacii au fost persecutaţi. Majoritatea erau anticomunişti şi au luptat pentru partida ţarului în războiul civil. Bolşevicii au reuşit să învingă iar cazacii au fost fie alungaţi de pe teritoriul rusesc, fie capturaţi. Sovieticii au desfinţat comunităţile de cazaci iar membrii lor au fost aspru persecutaţi. Aproape un milion de cazaci din cele 5 câte erau în Rusia la începutul secolului XX au fost executaţi la ordinul lui Lenin.  Persecuţiile au continuat şi sub Stalin atunci când două milioane de cazaci au fost executaţi sau trimişi în lagăre în Siberia. Supravieţuitorii nu au mai ieşit în evidenţă şi au devenit fermieri şi crescători de vite în stepă. Regimentele de cazaci au fost reformate în al doilea război mondial şi folosite ca trupe de recunoaştere. Cu toate acestea o parte a cazacilor au luptat alături de nazişti. Tehnica lor de luptă tradiţională era total depăşită iar majoritatea au fost măcelăriţi. În cele din urmă detaşamentele au fost desfinţate. 
 
Cazacii şi pogromurile
 
Cu diferite ocazii cazacii au întreprins pogromuri împotriva evreilor. În principal fiindcă erau consideraţi aliaţi ai asupritorilor, polonezii în secolul al XVII lea şi respectiv comuniştii în secolul XX, dar în acelaşi timp străini de religia ortodoxă, de căpătâi pentru cazaci. Încă de la începutul revoltei condusă de Khmelnytsky, atamanul cazac le-a spus oamenilor săi că polonezii i-au vândut ca sclavi în ”mâinile blestemaţilor de evrei”. În aceste condiţii, stârniţi cazacii, dar şi şerbii revoltaţi au masacrat în oraşele cucerite numeroşi evrei dar şi preoţi romani-catolici. O cronică contemporană a evenimentelor scrisă de Nathan ben Moses arăta cum evreii au fost masacraţi. 
 
”Oriunde găseau nobili, oficiali regali şi evrei cazacii îi masacrau, fără să cruţe femei sau copii. Ardeau şi jefuiau proprietăţile evreilor şi nobilor, ardeau biserici şi ucideau preoţii, fără să lase nimic în urmă. Era greu de găsit un om în acele zile care să nu-şi înmuiat mâinile în sânge”. Majoritatea comunităţilor evreieşti din calea rebelilor au fost devastate iar populaţia masacrată. Totodată cazacii au participat şi în 1919 la pogromul din Kiev. Cazacii făceau parte din armata ”Albilor” adică duşamnii înverşunaţi ai bolşevicilor şi ultimele rămăşiţe ale celor care luptau împotriva comunismului în Rusia. Ajunşi la Kiev, trupele de voluntari ale ”Albilor” au declanşat un cumplit pogrom. În câteva districte pe toată perioada verii cazacii împreună cu alte trupe voluntare au atacat şi ucis evrei.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
Cine a fost Nicoară Potcoavă, românul de legendă venerat de cazaci. Luptătorul putea să îndoaie fierul cu mâinile goale
 
VIDEO Haos în magazinele Auchan. Cazacii, la „vânătoare” de produse interzise în Rusia
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

9 Comentarii

zava
20.02.2019, 08:21:15

Bețivani, curvari, spirit liber... dap, adevărat credincioși creștini. Dar stai... nu exact asta le reproșează unii contemporanilor ?

-1 (5 voturi)
costea petre
20.02.2019, 11:34:25

Dupa infrangerea in fata rusilor Mazepa s-a refugiat in spatiul care tinea de inperiul otoman, raspectiv la Galati, unde a si murit, un cartier galatean se cheama chiar Mazepa. Sa nu fi stiut autorul acest amanunt, sau i s-o fi parut lipsit de interes?

+1 (1 vot)
mihai radu
20.02.2019, 12:00:52

Dle Zamfirache,nu mai traduceti numele rusesti cu fonetica engleza ci cu fonetica romana,altfel aduc a nume martiene.Emelian Pugaciov,Bogdan Hmelnitchi etc.Tabloul lui Repin se numeste Raspunsul cazacilor zaporojeni catre sultanul Mehmed al IV-lea!

+4 (4 voturi)
Stanila Ion
20.02.2019, 13:05:27

Interesant. Totusi mai invata l. romana si nu mai imita idiotenia "ca si"...

+2 (2 voturi)
Lucifer
20.02.2019, 15:48:20

Azi pe-acolo nu mai există decât ruşi. Şi tătarii şi cazacii au fost eliminaţi. Cred că este mai mult rău decât bine că au dispărut tătarii şi cazacii şi au venit ruşii.

0 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (9)