INTERVIU Harry Tavitian, despre muzică şi libertate: „În comunism, unul dintre cele mai mari proteste se întâmpla la un festival de jazz“
0
Harry Tavitian, muzician român de origine armeană, este considerat unul dintre cei mai importanţi jazzmani români contemporani. Are o carieră de peste 45 de ani, fiindcă a intrat în lumea muzicii la numai 6 ani. A cântat alături de nume grele ale jazzului românesc şi are discuri scoase inclusiv la case de producţie din Londra, Grecia şi Bulgaria. Prin muzica sa a întreţinut spiritul de libertate interioară în timpul comunismului.
Atunci când vorbim despre jazz în România, este imposibil să nu pomenim numele lui Harry Tavitian. Născut în mahalaua Constanţei, în anii ’50, aşa cum singur mărturiseşte, românul de origine armeană Harry Tavitian a devenit un simbol al muzicii născute în New Orleans-ul afro-american.
A reuşit să surprindă suferinţa şi libertatea jazzului în aproape jumătate de secol de improvizaţie, studiu, audiţii, festivaluri şi concerte cu săli arhipline. Cu un suflet dominat de reflexii balcano-caucaziene, Harry Tavitian este cunoscut pentru faptul că a reuşit să-i confere jazzului trăsături etnice dintre cele mai diverse.
Viaţa sa a stat întotdeauna sub semnul muzicii – iniţial clasice, cu o despărţire dramatică ulterioară de partituri şi apoi cu asumarea revoltei şi libertăţii jazzului. Tavitian a cântat alături de Johnny Răducanu şi a participat la numeroase concerte organizate atât în România, cât şi în străinătate: aproape întreaga Europă şi SUA (Rusia, Germania, Italia, Franţa, Statele Unite, Armenia, Cehia şi Portugalia).
Totodată, Harry Tavitian a organizat la Teatrul Dramatic din Constanţa o manifestare unicat în România, mai precis un eveniment care a însumat 35 de ediţii dedicate jazzului şi intitulat „Atelier de improvizaţie“. Tot pentru sprijinirea şi formarea tinerilor muzicieni, a înfiinţat la începutul anilor ’90, Fundaţia „Harry Tavitian“. Tocmai datorită activităţii sale artistice, publicaţia „International Herald Tribune“ (numele vechi al actualului „International New York Times“) îl considera în anii ’90 drept „cel mai interesant jazzman român contemporan“.
Pe Harry Tavitian l-am întâlnit la Botoşani, cu ocazia unui concert extraordinar organizat de Uniunea Armenilor din România, prin intermediul căreia armeanul constănţean a trecut în revistă, la clapele pianului, întreaga istorie a jazzului de la începuturi şi până la influenţele armeneşti care au pătruns în această lume. Tot cu această ocazie, Harry Tavitian a vorbit despre începuturile sale în lumea muzicii şi cum a ajuns să intre pe marea poartă a jazzului.
„Weekend Adevărul“: Cum s-a întâmplat să alegeţi cariera muzicală? Mai precis cum a intrat muzica în viaţa dumneavoastră?
Harry Tavitian: Povestea începe în anii ’50, în copilăria mea. Ne încălzeam în casă la o sobă cu lemne. Eu aveam 3-4 ani şi sub sobă era ligheanul în care erau depozitate lemnele. Eu luam câte o surcică şi mă puneam în faţa aparatului de radio Phillips pe care îl avea în acea perioadă tatăl meu şi numai când dădeau muzică simfonică imitam gesturile dirijorului. Nu ştiu nici în ziua de astăzi de unde ştiam gesturile respective, nu exista nici televiziune să văd pe undeva.
În fine, azi aşa, mâine-aşa, după trei-patru ani, mama m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să cânt la vreun instrument. Mama mi-a povestit că am răspuns imediat: „Da, la pian“. Nu ştiu de unde aflasem eu de pian. Fiindcă ai mei au început să mă ducă la concerte câţiva ani după aceea. Şi a făcut mama o şedinţă cu toate femeile din mahalaua unde locuiam atunci în Constanţa – astăzi este centrul Constanţei.
Harry Tavitian, alături de părinţii săi Agop şi Mariam de Crăciun în 1957. Arhiva personală Harry Tavitian
Şi una dintre vecine i-a spus că la câteva străzi mai încolo cineva vinde o pianină. Şi s-au dus imediat acolo, cu un specialist, cu un acordor de piane, ca să vadă dacă e bun pianul şi l-au cumpărat. Aveam 6 ani atunci. Era 1958 şi am luat şi primele lecţii de pian. Tot o vecină le-a spus părinţilor că tot aşa, la câteva străzi mai încolo, este o bătrână olandeză care predă ore de pian. Am făcut un an acolo şi la 7 ani m-au înscris la Şcoala de Muzică din Constanţa, unde am dat un test şi am intrat primul pe listă. Acestea au fost începuturile mele în lumea muzicii.
Până la jazz, muzica clasică a fost prima dumneavoastră iubire. Aţi avut performanţe deosebite la
pian.
Am făcut opt ani de şcoală de muzică, iar după aceea am făcut şi Conservatorul, pe care l-am terminat la Bucureşti. Am început cu pianul clasic şi am, per total, 15-20 de ani adunaţi de pian clasic. Fundamentul este cel al muzicii clasice, nu numai pianul, dar şi teoria muzicii, istoria muzicii şi tot ce este legat de aceasta. În clasa a III-a, a IV-a de muzică, atinsesem deja performanţe mari de tot. Cântam piese mici de Prokofiev, de Schumann, părţi din sonate de Mozart, de Haydn. Din toată colecţia mea de tone de muzică, 70% este clasică. Muzică clasică am continuat şi continui să ascult, dar m-am oprit la un moment dat să o practic.
„Pe marea poartă a jazz-ului“
Cum aţi descoperit bluesul, de fapt, care a fost primul contact cu muzica afro-americană?
Aveam vreo 17 ani, era prin 1970, şi atunci se organizase festivalul „Cerbul de Aur“, ediţia a II-a. A fost invitat un celebru bluesman afro-american: Memphis Slim. Era efectiv o legendă vie. Eu nu ştiam nimic de jazz, de blues, dar am văzut în programul de radio concert de blues cu Memphis Slim, pian şi voce. Mi-am zis pe loc: „Ce-o fi şi asta?“. Aveam şi un casetofon şi am băgat în priză imediat aparatul. Am văzut la televizor concertul lui Memphis Slim şi l-am şi înregistrat. Mi s-a părut mie mai curios, aşa. Şi pe urmă mi-am pus caseta înregistrată.
Harry Tavitian cântând la pian la Serbarea Şcolii de Muzică în 1959 la Teatrul Fantasio din Constanţa FOTO Arhiva personală Harry Tavitian
Într-o primă fază, nu-mi imaginam că poate exista aşa ceva. Eu, care eram legat de muzica clasică, de partitură, de rigoarea muzicii clasice. Şi deodată am văzut acea improvizaţie, acele bluesuri. I-am copiat efectiv toate bluesurile lui Memphis Slim. A cântat aproape o oră şi jumătate, iar eu i-am copiat toate melodiile. Eu ştiam şi limba engleză, aşa că am scos toate textele şi le-am reprodus imediat. Şi aşa am început să trec la blues, iniţial. Am început să reproduc improvizaţiile, broderiile la pian, tot ce făcea Memphis Slim. Era totuşi o problemă aici.
Ce problemă?
Pentru mine, lucrurile erau simple, mai ales că eu încă din Şcoala de Muzică am atins performanţe la pian. Era un fel de ABC, mai ales dacă ştiai pian. Totuşi, pentru blues şi jazz, trebuie să ai un semn de la natură, de la Dumnzeu. Trebuie să fii născut cu bluesul. Dacă nu eşti născut cu acest simţ pentru blues, nu reuşeşti mare lucru în acest domeniu. Totul se reduce la o libertate a spiritului. Mulţi se întreabă: „Ce este jazzul?“.
Nu există definiţii pentru jazz,totuşi i se potriveşte foarte bine acest cuvânt: „libertate“. Libertatea interioară, de exprimare. Probabil că Dumnezeu îmi dăduse mie această libertate, acest simţ pentru blues iniţial, ca să mi se pară mie simple toate broderiile acelea ale lui Memphis Slim. Le-am făcut imediat. Şi un an, doi, trei le-am tot cântat eu singur acolo, în casă, i-am făcut tot concertul. Şi după aceea am început să ies prin cluburile muncitoreşti din Constanţa, în ’71, ’72, ’73.
Aveam 18-19 ani, abia terminasem liceul şi în cluburi cântau formaţii de rock, ce era la modă atunci, iar eu mă duceam în pauzele lor şi le spuneam „Mă băieţi, lăsaţi-mă să cânt şi eu“. Şi ei îmi spuneau: „Bine, mă, hai, cântă şi tu“. Şi în pauzele lor cântam două bluesuri, care erau imediat receptate de tinerii de atunci veniţi la dans.
Cu toate acestea, de la blues aţi ajuns la jazz. Cum a avut loc translaţia?
Încet, încet, bluesurile acestea au început să mi se pară insuficiente, ca să spun aşa. Iniţial aşa a fost şi evoluţia jazzului. Prima dată a fost bluesul şi din acesta s-a tras mai apoi jazzul. După trei-patru ani de blues, mi-am zis: „Domne, cât o să tot cânt eu bluesurile astea?“, fiindcă în mine ardea nevoia de improvizaţie, de inovaţie.
Şi aşa am intrat pe marea poartă a jazzului: prin blues. Dumnezeu a vegheat pentru mine, pentru că mi l-a adus întâi pe Memphis Slim aici în România ca să-l văd, să-l aud, să-l înregistrez şi aşa am început să fac eu improvizaţii pe bluesurile lui. Pe urmă, în 1973, am făcut trei ani de facultate de muzică la Braşov şi mai apoi am făcut trei ani la Bucureşti. Cât am fost student la Braşov, un oraş deschis, erau mulţi colecţionari de discuri de jazz, care primeau discuri din Germania şi aşa eram eu la curent cu tot ce era în jazz la ora respectivă.
Care a fost, de fapt, momentul în care aţi luat legătura cu jazzmanii români? Când aţi început propriu-zis să cântaţi într-un band şi să mergeţi pe acest drum?
Am început să merg la festivalul de jazz de la Sibiu. Prima ediţie a fost în 1974. Atunci am mers cu 20 de persoane de la Clubul de Jazz din Braşov. Festivalul era de două zile şi, după fiecare seară de concerte, noaptea era jam-session-ul. În Casa de Cultură a Sindicatelor se adunau toţi muzicienii. Erau acolo pe hol o tobă şi un pian şi toţi muzicienii vorbeau unul cu altul, improvizau. Nimic repetat, nimic aranjat: ăla cu ăla dorea să cânte la tobe, cu ăla la bass, totul se făcea ad-hoc.
Harry Tavitianla microfon în cadrul unui jam-session la Festivalul de la Sibiu din 1976 FOTO Arhiva personală Harry Tavitian
Prietenii mei din grupul de la Braşov îmi ziceau: „Hai, du-te şi tu“. Mai ales că ştiau că eu cânt blues, le-am cântat de mai multe ori. În a doua noapte, pe la 3.00 dimineaţa, la un moment dat a rămas pianul liber, că erau pianişti unul după altul. Era Johnny Răducanu, alături de care am cântat peste 20 de ani, în ţară, în străinătate, peste tot. Era Marius Popp, era Mândrilă, Ştefan Berindei, era tatăl lui Ştefan, nea Mihai Berindei, bătrânul, trompetist, care a cântat jazz în România prin anii ’30. Era floarea jazzului românesc acolo. Şi ăştia ai mei de la Braşov: „Hai, măi, du-te şi tu acolo, că nu-i nimeni la pian“.
Şi aţi urcat?
Până la urmă, m-au împins la pian. Am început să cânt un blues. După un minut, toată lumea de acolo, tot holul ăla mare de la casa de cultură a sindicatelor din Sibiu – câteva sute de oameni – a năvălit peste mine, peste pian. Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Cânt un blues şi aud aplauze şi ovaţii. La al doilea blues, mă trezesc lângă mine, în partea stângă, la joase, la başi, cu Richard Oschanitzky. Era ora 3.30 dimineaţa. Era legenda legendelor. Eu cântam, el făcea basul acolo, la mâna stângă, se uita la mine , nu-mi zicea nimic, doar cânta.
La al treilea blues, era deja Johnny Răducanu la contrabas, Eugen Gondi venise la tobe, singuri au venit. Asta a fost intrarea mea în jazzul românesc, în 1974. În următorul an, în 1975, deja am fost invitat oficial în festival. Eram spre sfârşitul primei mele perioade de blues şi atunci mi-am făcut şi prima trupă, Harry Tavitian Quartet. La bas era un văr de-al meu din Braşov, Mihai Tavitian, la tobe era un toboşar vestit, percuţonist la Filarmonica din Braşov, Florin Gârbacea, Mircea Vancă la flaut. I-am ascultat pe Armstrong, pe John Coltrane, Miles Davis, toate numele mari.
Am început să mă duc către originile jazzului, dar era foarte greu, fiindcă nu aveam materiale. Discurile se găseau greu, nu erau reviste, dicţionare, nu aveai nimic aici. Şi-am intrat în legătură cu toată reţeaua de colecţionari de jazz, de şefi de cluburi de jazz din toată ţara, colecţionari de discuri, şi-am început să facem schimburi de discuri, fiecare îşi făcuse filiere, îşi procura discuri, benzi, casete.
„În zona clasicului simţeam că mă paşte o rutină“
De ce aţi renunţat la muzica clasică?
La un moment dat, a venit acest moment al adevărului pentru mine. Muzici sunt amândouă, dar se bazează pe două principii total diferite care se bat cap în cap. Una este muzica scrisă. În clasic a venit întâi compozitorul, a scris partitura respectivă şi pe urmă au venit interpreţii şi au cântat pe baza acelor partituri. În jazz, compozitorul şi interpretul sunt cam unul şi acelaşi. Sigur, pot şi eu să cânt compoziţii ale lui Duke Ellington, de exemplu, dar majoritatea muzicienilor de jazz au compoziţiile lor. La jazz, creaţia şi interpretarea se cam suprapun.
Totodată, jazzul presupune o mare libertate. Adică dacă nu ai din naştere această libertate interioară este foarte greu, nu prea ai cum să faci jazz. A fost chiar o despărţire de muzica clasică, o despărţire dureroasă. Am stat mult timp, luni întregi m-am chinuit, fiindcă mi-am dat seama că eu cânt şi clasic, şi jazz cu o plăcere nebună. Eu am fost născut pentru muzică, asta e clar. Dar simţeam că ceva mă ţine pe loc. Ce mai încolo, încoace, trebuia să aleg. Nu puteam să le fac pe amândouă, din cauză că se bazau pe două principii care se băteau cap în cap. Şi la un moment dat, când am simţit efectiv că înnebunesc, mi-am zis că dacă stau şi mă mai gândesc mult, nu o să mai fac nici una, nici alta ca lumea. Şi mai era o problemă.
Harry Tavitian la festivalul de la Costineşti din 1985 FOTO Radu Caulea
Eu mereu ţinteam cu ochii în sus la marea performanţă. Eu mereu mă visam pe scenă, cu sute de oameni în sală, cum vedeam la televizor, prin filme, şi mă vedeam mereu în locul solistului principal. Eu am simţit că această mare performanţă nu am să o pot realiza făcându-le pe amândouă. Una se bloca pe cealaltă în interiorul meu. În cele din urmă, mi-am lăsat sufletul să aleagă şi să mă ducă undeva, şi m-a dus către jazz.
Când s-a întâmplat asta?
Era pe la sfârşitul anului 1977. A fost o zi în care am pus punct clasicului, ca practician. Din ziua aceea, nu am mai cântat clasic. Atunci eu nu am ştiut de ce am ales jazzul. Astăzi, în schimb, ştiu. Dar de puţină vreme, de un an-doi, când s-au mai decantat lucrurile. Şi mi-am dat seama că tot de la această libertate a jazzului a plecat toată treaba. Jazzul îmi oferea tot timpul posibilitatea să fiu mereu altul. În clasic, piesele alea, vor fi cât va dura omenirea aşa cum sunt de sute de ani.
Harry Tavitian la Biblioteca Armeană în 1989 FOTO Manuela Tavitian
Dar la jazz, dacă iau o temă, pot improviza pe ea. Iar acea improvizaţie este mereu alta. Începi să cânţi spontan, conform momentului tău respectiv, în funcţie de cum te simţi, în funcţie de starea ta de spirit. A doua zi, dacă reiau tema, improvizaţia va fi cu siguranţă alta. Deci jazzul tot timpul îmi oferea posibilitatea să fiu proaspăt. În zona clasicului simţeam că mă paşte o rutină. Să cânţi mereu aceeaşi şi aceeaşi partitură. Sigur, pentru muzicienii şi adepţii muzicii clasice, este o erezie ce spun eu acum. Dar o spun cu tot riscul ereziei. ;
„Eu aici, în inima Balcanilor, sunt în paradis“
„Weekend Adevărul“: Cum a evoluat cariera dumneavoastră după renunţarea la muzica clasică şi îmbrăţişarea definitivă a jazzului?
Evoluţia a fost, pe de o parte, una normală pentru orice artist. Fiecare artist are o evoluţie cu particularităţile sale. De la 20 de ani încolo a urmat o explozie în cazul meu. Pe măsură ce mergeam la toate festivalurile – erau multe festivaluri de jazz în acea perioadă în România, la Sibiu, care a devenit şi festival internaţional, cu nume mari, la Costineşti, Braşov, pe lângă numeroase festivaluri mici –, deveneam din ce în ce mai cunoscuţi.
Harry Tavitian şi Johnny Răducanu la Gărâna în 2002 FOTO Lucia Stănescu
Eram invitaţi peste tot. În Constanţa, de exemplu, aveam cicluri de concerte, în anii ’80, numite „ateliere de improvizaţie“ şi unde tot jazzul românesc a venit şi a cântat. Erau evenimente organizate de mine la Sala Teatrului Dramatic, într-o sală cu 600 de locuri care era mereu arhiplină. Veneau oameni de peste tot. La un astfel de concert de la Constanţa cu sala arhiplină cineva mă întreabă: „De unde îi aduni tu pe toţi ăştia? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, feţe ciudate. De unde îi aduni, că eu pe stradă nu-i văd“. Ăsta a fost unul dintre cele mai mari complimente care mi s-au făcut atuncea. Apoi am concertat şi în străinătate.
Jazzul practicat de dumneavoastră are caracteristici foarte interesante, inclusiv influenţe etnice diferite. Cum s-a ajuns aici?
Odată ce jazzul a trecut în Europa, a început să capete şi alte forme. Jazzul are o evoluţie de un secol şi ceva, timp în care a cunoscut diverse stiluri. La început, a fost New Orleans, apoi Dixieland, Swing, stilul Bebop, Cool Jazz, Free Jazz. Şi apoi, până în zilele noastre, a continuat cu jazzul etnic, world music sau etno-jazz, stilul pe care s-au grefat folclorul şi tradiţiile, fiindcă după anii ’50, jazzul a invadat deja întreaga lume. Mai mult decât atât, a fost preluat de artişti locali care au trasat o nouă formă de artă, grefând-o pe tradiţiile lor.
Harry Tavitian şi Orient Express în anul Austria, anul 2008 FOTO Iztok Zupan
Iar din anii ’60 încoace, ăsta a devenit un stil propriu-zis, noul stil de jazz, acest world music, bazat pe folclorul şi tradiţiile diverselor popoare. Eu aici, în inima Balcanilor, deci într-o zonă atât de bogată în tradiţie muzicală, sunt într-un paradis. Eu spun că am o dublă sorginte: armenească prin naştere şi românească prin adopţie şi în ambele culturi mă simt acasă, mă simt în largul meu. Aparent, sunt două culturi diferite, în stânga şi în dreapta Mării Negre – Balcanii şi Caucazul – dar pot convieţui mai ales în lumea muzicii.
Două chestiuni capitale: Libertate şi Suferinţă
Aţi cântat jazz în perioada comunistă. Cum priveau autorităţile vremii această manifestare culturală?
Eram prieten cu câţiva tipi implicaţi în organizarea Festivalului de la Sibiu, din partea Comitetului Central. Ei ne spuneau că a venit ordin de sus, de pe la Nicuşor, că să-i dăm drumul mai departe cu jazzul acesta, să facem festivaluri. Şi asta ca să fie un debuşeu, să se spună oriunde în lume că uite, în România există libertatea artistului. Noi, ca muzicieni de jazz, nu am avut aceleaşi greutăţi, aceleaşi oprelişti cum au avut fraţi de-ai noştri poeţi, regizori sau trupele rock. Şi asta fiindcă rockul era muzică vocală şi aveau probleme cu textele. Jazzul este în mare parte muzică instrumentală şi de asta au zis: „Daţi-i drumul mai departe cu festivalurile de jazz, că mulţi aud, puţini pricep“. În fapt, unul dintre cele mai mari proteste se întâmpla la un festival de jazz. Era ceva aşa turnat, antisistem.
Cum aşa?
Păi, noi, muzicanţii de jazz, prin prezenţa noastră, eram nişte ciudaţi acolo. Prin comportamentul nostru şi prin libertatatea noastră. Fiindcă orice muzicant de jazz era o libertate luată, aşa, per se, nici nu mai vorbim de publicul de jazz, care venea din toată ţara la festivaluri. Veneau grupuri întregi de la Cluj, de la Bucureşti, timp de patru zile, cât era festivalul de jazz de la Sibiu, de exemplu. Ăia ştiau la ce vin. Păi numai dacă te uitai la feţele lor şi-ţi dădeai seama. Şi aceasta pleacă tocmai de la această mare libertate. Odată, Dizzy Gillespie, cred, a spus, apropo de specificitatea publicului de jazz, la un concert: „Uitaţi-vă la feţele lor, uitaţi-vă la ochii lor, sunt altfel decât la un alt concert“. Şi, într-adevăr, sunt alţi oameni.
Harry Tavitian la Biblioteca Judeţeană din Constanţa în 1989 FOTO Hans Kumpf
O dată datorită libertăţii şi a doua oară, iarăşi o chestie esenţială, capitală pentru jazz, datorită suferinţei. Jazzul a pornit de la o foarte mare suferinţă. A fost născut şi făcut de primele generaţii ale sclavilor eliberaţi din sudul Statelor Unite. În ciuda exuberanţei şi a coloritului bogat al jazzului, el a plecat de la o mare suferinţă. Suferinţa a două secole şi jumătate de sclavie. Deci marea libertate şi marea suferinţă, acestea au fost cele două mari coordonate care au stat la bază şi pe această sămânţă s-a dezvoltat ulterior
jazzul.
CV - Aproape jumătate de secol de muzică
Numele: Harry Tavitian
Data şi locul naşterii: 1952, Constanţa
Studiile şi cariera:
Şcoala de Muzică din Constanţa, clasa de pian
În 1973, a început cursurile Conservatorului din Braşov, unde a urmat doar trei ani. Şi-a finalizat studiile universitare la Conservatorul din Bucureşti.
În anul 1978 pune bazele grupului Creativ, alături de care câştigă premiul I pentru debut la Festivalul Internaţional de Jazz Sibiu.
Participă la numeroase festivaluri de jazz din ţară, dar are şi concerte în străinătate, având o activitate de 45 de ani în lumea muzicii.
Are numeroase LP-uri apărute la case de discuri româneşti, dar şi din Londra, compact discuri şi casete.
A colaborat cu nume mari ale jazzului din România şi din străinătate, în special cu Johnny Răducanu.
În perioada 1978-1987, conduce clubul de Jazz din cadru Bibliotecii Judeţene Constanţa şi a organizat în acelaşi oraş, la Teatrul Dramatic, o serie impresionantă de 35 de ediţii ale unui eveniment dedicat jazzului unicat în România. Este vorba despre „Atelier de improvizaţie“.
În 1992 a înfiinţat Fundaţia Culturală „Harry Tavitian“, prin care i-a sprijinit pe tinerii muzicieni, plasticieni şi scriitori din Constanţa.
Locuieşte în: Constanţa .
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
