Luptătorii din munţi. Principalele grupuri anticomuniste din România

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După instaurarea regimului comunist în România, o parte a populaţie nu s-a împăcat cu stalinizarea forţată a ţării. Mai ales odată cu impunerea măsurilor de tip sovietic, dar şi cu epurările cu caracter politic şi social, au apărut focare de rezistenţă anticomunistă în munţii României.

La masa tratativelor, după cel de-al doilea război mondial, Marile Puteri au hotărât soarta României, aruncând-o în zona de influenţă sovietică. După 23 august 1944, mareşalul Antonescu, cel care orchestrase alianţa cu Germania Nazistă, era destituit şi arestat, iar România întorcea armele şi intra în tabăra Aliaţilor, devenind brusc din inamic, prieten şi aliat al URSS. A fost impus, la scurt timp, un guvern pro-sovietic, cu mulţi comunişti însărcinaţi să pregătească drumul către sovietizarea ţării. După alegerile falsificate de comunişti, România a devenit oficial ţară comunistă, iar noul guvern socialist a început sovietizarea forţată. Valurile de epurări ale adversarilor politici, ale ”duşmanilor de clasă” au distrus proprietatea privată, ţărănimea înstărită şi satul românesc tradiţional. Ororile începutului stalinizării a dus la formarea unei rezistenţe în sânul societăţii româneşti. Foşti ofiţeri, studenţi, elevi, intelectuali, unii legionari, alţii fără orientare politică au fugit în munţi şi au început lupta deschisă cu noul regim.

Şuşmanii din Apuseni

Un prim focar de rezistenţă anticomunistă a fost localizat în Munţii Apuseni. Totul a pornit de la primarul din Răchiţele, Teodor Şuşman. Acesta era un soi de erou local după ce în perioada interbelică a contribuit la împroprietărirea moţilor cu pădurile şi păşunile rămase de la nobilii imperiali în Trasilvania. Era primar de mai bine de un deceniu şi era numit de localnici ”Tatăl Moţilor”. Nu a fost membru al vreunui partid politic, dar era un ţăran înstărit cu proprietăţi în zona Huedinului. Tocmai de aceea a intrat în vizorul comuniştilor. Nu avea ”origini sănătoase”. De altfel Teodor Şuşman s-a declarat din start împotriva comuniştilor. Aceştia l-au înlocuit cu un alt primar, membru de partid.

 Autorităţile comuniste i-au căutat nod în papură şi, profitând de un conflict cu noul primar, Şuşman a fsot căutat pentru a fi arestat de către jandarmi. Atunci, Teodor împreună cu fiii săi Toader, Avisalon şi Traian, pentru a nu fi duşi în puşcăriile comuniste, au fugit în munţi. Teodor Şuşman avea 54 de ani în 1948, atunci când a luat calea haiduciei. Fiind un simbol al moţilor, numeroşi localnici s-au alăturat grupului Şuşman. Înarmaţi cu pistoale, carabine şi grenade, grupul Şuşman ataca cooperativele comuniste şi autorităţile din sate. Pentru a-i prinde, comuniştii au instaurat teroarea în zonă. În anul 1951, Teodor Şuşman a murit împuşcat de comunişti într-o şură, unde a fost prins împreună cu fiii săi Avisalon şi Toader. Nu au fost vrut să se predea şi au deschis focul asupra miliţienilor trimişi să-i prindă. După ce tatăl lor a murit, Toader şi Avisalon au refuzat să se predea arzând de vii în şura incendiată de comunişti. 

Războiul din munţi

Unul dintre cele mai importante grupuri de rezistenţă anticomunistă a fost organizat de colonelul Ion Uţă, fost veteran al Primului Război Mondial, dar şi fost prefect de Severin. Acesta era originar din Caracal, însă s-a mutat în zona Banatului datorită funcţiilor militare şi civile pe care le-a deţinut. A fost prefect în timpul guvernării Antonescu, aşa că s-a aflat încă din start pe lista neagră a comuniştilor. Fiind şi membru PNT după arestarea membrilor partidului în 1947, fuge pentru a scăpa, împreună cu Aurel Vernichescu în munţii din sudul Severinului. Aici organizează cea mai puternică rezistenţă anticomunistă din România acelor vremuri. Având pregătire militară, acesta organizează bine unităţile de partizani şi a vrut să unească toate grupările de rezistenţă din munţi pentru a porni o ofensivă de eliberare a României de sub regimul comunist. Ataca fără reţinere trupele de Securitate, jandarmi, miliţie, făcând descinderi în sate şi atacând autorităţile comuniste. Şi-a creat şi o reţea logistică impresionată, cu gazde şi oameni care îi aprovizionau. Este singurul grup de partizani care a dat o bătălie în adevăratul sens al cuvântului cu trupele de Securitate.

 Este vorba despre bătălia de la Pietrele Albe contra Comandamentul Unic ”Timiş”, o grupare organizată de comunişti tocmai pentru a scăpa de partizanii lui Uţă. Tehnicile de guerrilă ale lui Uţă erau imbatabile dar a fost trădat de un securit infliltrat în grupare. Acesta a dezvăluit ascunzătoare, iar grupul lui Uţă a fost luat pe nepregătite. Ion Uţă a murit eroic. A ordonat camarazilor săi să se retragă în timp ce el cu încă cinci partizani de elită le-a acoperit retragerea până la ultimul om. ” După împuşcarea colonelului Ion Uţă şi a lui Ilie Cristescu, zis Voica, trupurile lor au fost aduse în comuna Teregova, pentru ca oamenii să-i recunoască şi să intre frica în ei se arată în lucrarea „Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 – 1958” scrisă de Cicerone Ioniţoiu. Au început arestări masive, iar din grupul lui Uţă,au scăpat în viaţă doar 8 ani. Au fost arestaţi nu mai puţin de 85 de oameni care i-au sprijinit acţiunile într-un fel sau altul.

Luptătorii din Munţii Făgăraşului

O grupare celebră anticomunistă din munţi a fost cea a ”Făgărăşenilor”. Era vorba despre un grup iniţial studenţesc format din Ioan Gavrilă Ogoranu, student la facultatea de Agronomie din Cluj. Acesta era originar din satul Gura Văii, judeţul Făgăraş, şi făcea parte din mişcarea legionară, parte a Frăţiei de Cruce Negoiul. Ogoranu a organizat la Cluj ample mişcări de protest la adresa Guvernului Petru Groza şi a stalinizării României. Imediat a intrat în vizorul autorităţilor. Mai mult decât atât, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică în contumacie, fără a fi încă reţinut de autorităţi. Ogoranu deja se implica în pregătirea Rezistenţei Armate Anticomuniste, organizată de militari şi partidele politice după falsificare alegerilor. ”S-a format şi un Comandament unic al rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (gen. Rădescu), despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România. Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltraţi agenţi sovietici de grad înalt ca Filby şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi în primăvara anului 1948, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut”, scria Ogoranu în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. 

Singura şansă a lui Ogoranu a fost să fugă în munţi cu alţi 12 tineri alături de care a format ”Grupul Carpatin de Rezistenţă Naţională Armată” din Munţii Făgăraş. Trăiau în corturi pe munte şi se instruiau ca trupe paramilitare. Aproape 9 ani, grupul lui Gavrilă Ogoranu a rezistat în munţi şi a luptat cu trupele de Securitate, ajutat de oamenii din satele Făgăraşului.  Deşi autorităţile comuniste au mobilizat Securitatea şi Armata, grupul lui Ogoranu părea imposibil de prins. În 1954, grupul lui Ogoranu este încolţit şi are loc o puternică confruntare cu Armata şi Securitatea. Mai rămân în viaţă doar Ogoranu şi încă un tânăr din grup care este prins la scurt timp. Gavrilă Ogoranu va mai rezista însă în munţi până în 1976, ascuzându-se la Gatliu, la Ana Săbăduş,cea care-i va deveni soţie. Ogoranu a fost în cele din urmă prins la Cluj şi anchetat timp de 5 luni. Era deja comndamnat la moarte din anii 50. Se spune că a fost scăpat de americani. Secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii Kissinger interesându-se de soarta sa. Ogoranu a murit în 2006 în comuna Sântimbru, satul Galtiu.

Haiducii Dobrogei

Un alt luptător anticomunist celebru a fost Puiu Gogu, un legionar macedo-român. Mişcarea de rezistenţă a luat naştere în 1947, odată cu întoarcerea lui Puiu Gogu din Germania, acolo unde a stat după rebeliunea legionară. Acesta, împreună cu câţiva camarazi, a pus pe picioare rezistenţa sub forma unor mici grupuri paramilitare care acţionau independent în diferite zone, sub coordonarea unui grup de comandă comun, comunicându-se prin intermediul curierilor. Puiu Gogu a ajuns o adevărat legendă a rezistenţei din Dobrogea împreună cu grupul său, numit ”Haiducii Dobrogei”. A purtat numeroase lupte cu trupele de Securitatea, a atacat posturi de jandarmi, dar şi instituţii coordonate de comunişti. Informaţiile clare privind acţiunile sale sunt disparate şi lacunare. Cert este că, sistematic, grupurile coordonate de el au fost exterminate de comunişti. În 1949, Puiu Gogu moare, după ce a fost încercuit de comunişti. S-a sinucis cu grenada pe care o purta tot timpul la el pentru a nu cădea în mâinile comuniştilor. După moartea sa, a rămas însă mitul unui luptător curajos şi sufletist. Se presupune că Puiu Gogu ar fi încercat să colaboreze cu serviciile secrete franceze şi americane pentru o acţiune mai amplă în România. 

Un deceniu de luptă anticomunistă

Un alt grup celebru a fost cel al ”Haiducilor Muscelului”. Acesta a fost fondat de un militar, locotenentul Toma Arnăuţoiu. Acesta era originar din Nucşoara, fostul judeţ Muscel, astăzi judeţul Argeş. A fost un ofiţer eminent, un cavalerist de modă veche, decorat în timpul celui de-al doilea război mondial cu Ordinul ”Coroana României”. În anul 1947, este avansat la gradul de locotenent, dar după aceea, din cauza originilor familiei sale, dar şi a convingerilor sale anticomuniste, este trecut în rezervă şi urmărit de Securitate. Fuge în munţi şi se alătură grupului de partizani al colonelui Gheorghe Arsenescu, numit ”Haiducii Muscelului”. Din grup făceau parte şi patru femei, printre care şi cunoscuta Elisabeta Rizea, un simbol al rezistenţei româneşti anticomuniste. După scindarea grupului, Toma Arnăuţoiu preia conducerea şi rezistă aproape un deceniu în munţi, luptând cu trupele trimise de comunişti. Reţeaua a fost destructurată din cauza trădătorilor şi a informatorilor inflitraţi. Luptătorii erau prinşi pe rând şi executaţi sumar. Puţini dintre luptătorii anticomunişti au fost aruncaţi în puşcării, în condiţii inumane. În 1958, tot din cauza unui trădător racolat de Securitate, Toma Arnăuţoiu şi fratele său Petre sunt prinşi. Toma şi Petre au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în 1959 la Penitenciarul Jilava. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Volumul „Rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara - portrete de familii“ va fi lansat, duminică, la Gaudeamus

VIDEO Eroi anticomunişti, tulburaţi şi în mormânt de preotul văr cu primarul Boc. Nepotul lui Teodor Şuşman, partizan ucis în Apuseni: „Iartă-i, că nu ştiu ce spun!“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite