Misterele „mănăstirii-fantomă“ a cărei amintire a rămas în numele unei localităţi din nordul ţării
0
Într-un sat din apropiere de municipiul Botoşani se păstrează şi astăzi amintirea unei mănăstiri-fantomă, ctitorită, de soţia lui Ştefan cel Mare. Mănăstirea, o frumoasă aşezare monahală, a dispărut fără urmă în negura timpurilor, dând naştere la numeroase poveşti şi legende în rândul localnicilor.
La numai câţiva kilometri de municipiul Botoşani, pe drumul ce duce către Suceava, în comuna Curteşti, se află satul Mănăstirea Doamnei.
La prima vedere denumirea aşezării pare ciudată, mai ales că în zonă nu există nicio mănăstire sau măcar curte boierească. În sat sunt fie case bătrâneşti, fie vile construite de cei care au fugit de forfota oraşului, către zonele rurale, mai liniştite.
Specialiştii şi documentele arată însă că în satul care poartă acest nume misterios, s-a aflat într-adevăr o mănăstire frumoasă ctitorită de cea mai îndrăgită soţie a voievodului Ştefan cel Mare, o expresie a puterii deţinute de doamnele Moldovei în acest colţ de ţară. În jurul mănăstirii s-au ţesut numeroase legende, mai ales că frumosul aşezământ monahal al doamnelor Moldovei a dispărut fără urmă.
Mănăstirea doamnelor din frumoasele prisăci ale Curteştilor
Profesorul doctor în istorie Daniel Botezatu, din Botoşani, şi-a dedicat o bună parte din carieră cercetării documentelor şi lucrărilor de specialitate privind istoria Evului Mediului, şi cu precădere a istoriei târgului Botoşanilor, dar şi a împrejurimilor. Specialistul botoşănean precizează că există mai multe ipoteze cu privire la existenţa, învăluită încă în mister, a Mănăstirii Doamnei, din zona Curteştiului.
Una dintre ipoteze este aceea că Mănăstirea Doamnei ar fi fost ridicată de Elena Rareş, soţia lui Petru Rareş, feciorul din flori al marelui voievod Ştefan cel Mare.
” Alexandru Papadopol-Callimach, din vechiul neam al Calmăşilor, copropietari ai satelor Stânceşti şi Cătămărăşti, scria că mănăstirea Doamnei nu reprezintă altceva decât numele schimbat, începând cu secolul al XVIII-lea, al vechii biserici domneşti de la Popăuţi-Botoşani, ctitorită în 1496 de către Ştefan cel Mare şi transformată, de domnitorul Constantin Racoviţă (1749-1753), în mănăstire, cu hramul „Schimbarea la faţă”. Nicolae Iorga pune ctitorirea bisericii Doamnei pe seama statutului Botoşanilor, de târg al Doamnei, statut dobândit, scrie Iorga, începând cu domnia lui Petru Rareş”, precizează Daniel Botezatu.
Un alt document arată însă că mănăstirea era chiar mai veche, fiind ctitorită de Maria Voichiţa, ultima soţie a lui Ştefan cel Mare. ”În monografia sa, dedicată mănăstirii Râşca, Narcis Creţulescu afirmă că mănăstirea Doamnei precede, cu peste 50 de ani, actele ctitoriceşti ale Doamnei Elena. La 1496, când Ştefan cel Mare a zidit biserica Popăuţilor, doamna sa, Maria-Voichiţa, ar fi poruncit ridicarea, în apropierea târgului, pe loc domnesc, probabil pustiu, a bisericii mănăstirii Doamnei. În 1552, Elena Rareş doar a înnoit această biserică, având hramul Învierea Domnului”, adaugă Daniel Botezatu.
Biserica a satului FOTO Cosmin Zamfirache
Cert este că, aşa cum arată documentele, mai multe soţii de voievozi, doamne ale Moldovei vor face referire la această ”mănăstire a Doamnei“ de lângă Botoşani. De exemplu, chiar şi în 1662, la aproape două secole de la construcţia mănăstirii, Ecaterina, soţia voievodului Dabija, le cerea vornicilor din Botoşani să-i lase în pace pe slujitorii mănăstireşti de la ”sfânta mănăstire a Domniei Meli de la Botăşăni”. Locul era pitoresc, într-o poiană, cu prisăci, oferind un loc de relaxare şi probabil înălţare spirituală pentru Doamnele Moldovei.
În plus, este cunoscut faptul că târgul Botoşanilor a fost un ”târg al Doamnei“, fiind domeniul soţiilor de voievod, cu o frumoasă curte voievodală, dar şi două importante ctitorii ale Elenei Rareş, devenite simboluri spirituale şi arhitectonice ale oraşului. Mănăstirea Doamnei cu hramul ”Învierea Domnului“ şi mai apoi ”Sfântul Pantelimon“ era unul dintre locurile de refugiu ale soţiilor de voievod, din apropierea domeniilor personale.
„N-am văzut acolo niciodată măcar un călugăr om de treabă“
Totodată documentele arată că Mănăstirea Doamnei erau populată cu călugări, mai târziu şi călugări greci. Timp de câteva secole, mănăstirea a primit tot felul de danii din partea voievozilor şi mai ales a soţiilor acestora, cele care avea ca apanaj ”Târgul Doamnei“ de la Botoşani, dar şi mănăstirea din comuna Curteşti, de astăzi.
În 1646, Dumitru Roşca, fost vornic al Botoşaniului, dăruieşte o vie Mănăstirii Doamnei, cu hramul „Sfântul Pantelimon”. La rândul său, postelnicul Iane Hadâmbul dăruieşte tot o vie Mănăstirii Doamnei. De la Alexandru Iliaş primeşte satul Costeşti, iar fiul doamnei Ecaterina Dabija le dă şi un heleşteu. În plus, mănăstirea era scutită de taxe.
La un moment dat, Mănăstirea Doamnei de la Botoşani a fost închinat mănăstirii ruseşti, Ruscion, de la Sfântul Munte. ”În legătură cu închinarea mănăstirii Doamnei la Rusicon-ul athonit, cu hramul sfântului Pantelimon, aceasta e mai presus de orice îndoială”, arată profesorul botoşănean.
Mănăstirea, aşa cum arată specialiştii, a trecut o vreme şi în stăpânirea Pantocratorului, ca urmare a decăderii Ruscion-ului, ca o un fel de ipotecă, dar se va întoarce ca metoh al mănăstirii ruseşti.
Situaţia mănăstirii începe de devină delicată din punct de vedere financiar odată cu secolul al XVIII lea, mai ales că aproape toate veniturile mănăstirii plecau către Muntele Athos. Un trimis de la Ruscion s-a arătat nemulţumit de călugării de la Mănăstirea Doamnei, motivând faptul că nu le-a lăsat nimic din venituri tocmai fiindcă nu a găsit oameni de ispravă. ”Pentru călugării de la mănăstirea Doamnei nu le-am datu voie să se amestece la nemic, căci fiind eu aice în ţară de atâţia ani, n-am văzut acolo niciodată măcar un călugăr om de treabă, ci tot nişte beţivi şi nevrednici”, se arată într-unul dintre documentele folosite la documentare de profesorul Botezatu.
Dispărută în negurile timpului
Începând cu secolul al XIX-lea, vechea ctitorie a doamnelor Moldovei dispare în negurile vremii. Specialiştii arată cu ajutorul documentelor că mănăstirea ar fi început să aibă mari probleme financiare. Mai ales după 1859, rămasă fără danii şi orice fel de venit, eclipsată de mănăstirea Agaftonului, constituită în secolul al XVIII lea, undeva în apropiere, şi mai ales fără sprijinul soţiilor de voievod, obştea mănăstirească s-a destrămat. Moşiile şi proprietăţile sale au fost vândute, iar ”inima” mănăstirii, biserica din centrul complexului monahal a fost dărâmată în 1902. În locul ei a fost construită o biserică sătească.
Misterul din jurul acestui complex monastic a generat şi câteva legende locale. Sunt bătrâni care spuneau că la un moment dat mănăstirea a fost jefuită de tătari, arsă în bună parte, şi de acolo şi decăderea obştii călugăreşti. Nu există însă niciun document care să confirme un asemenea eveniment. Nimeni nu ştie deocamdată cu exactitate, cum s-a destrămat această obşte călugărească şi motivele reale, dar nici momentul şi contextul în care a apărut mănăstirea. Cert este că ea dă încă denumirea satului din comuna Curteşti, râvnit pentru oaza sa de linişte.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Premieră naţională. Ciprian Porumbescu poate fi „ascultat“ la Altarul din Poiana Liniştii
Se încarcă comentariile...
