Mitul conştiinţei naţionale la români. Când şi-au dorit, de fapt, moldovenii şi muntenii să se unească într-o singură ţară
0
O parte a istoricilor cred că la români conştinţa naţională s-a cristalizat abia în urmă cu 150 - 200 de ani. Se presupune că în Evul Mediu aceştia nu ar fi avut nicio intenţie de a forma un stat, ci din contră s-au războit unii cu alţii.
Ideea de naţiune s-a format târziu în Europa. Mai precis începând cu ”secolul luminilor„, adică veacul al XVIII lea şi cunoscând apogeul în secolul al XIX lea, cunoscut ca un adevărat ”secol al naţiunilor”.
Este perioada în care multe state europene s-au format prin unificare şi eliberare de sub jug străin. Italia, Germani şi Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti sunt doar câteva exemple concludente. În Evul Mediu ideea de naţiune, în Europa, era inexistentă. Feudalii erau stăpâni pe domeniile lor şi chiar şi în perioadele de maximă centralizare politică în regate puternice precum Franţa, Anglia sau Spania, existau mişcări centrifuge şi nici ideea de naţiune, aşa cum arată specialiştii, încă nu înflorise.
Abia în ”secolul luminilor”, aşa cum am precizat anterior, ideea apare în scrierile filosofilor vest-europeni, dar şi de pe continentul american. Deşi istoriografia naţionalistă, în special din perioada comunistă, a conturat la români, ideea de naţiune încă din Evul Mediu, încercând să demonstreze că era o puternică unitate în vechile principate româneşti, unii istorici moderni, arată că până la mijlocul secolului al XIX lea, conştiinţa naţională la români a fost doar un mit exploatat exagerat. Practic, moldovenii şi muntenii medievali nu cunoşteau conceptul de naţiune şi cel mai probabil nici nu şi-ar fi dorit să se unească unii cu alţii. De altfel, acest reziduu al independenţei locale a persistat până în secolul al XIX lea, chiar şi după unificarea Moldovei cu Ţara Românească, când erau organizat mişcări anti-unioniste.
Românii în Evul Mediu erau, de fapt munteni, moldoveni şi ardeleni
Aşa cum arată unii specialiştii în istorie, conţinţa naţională la „rumânii” medievali era inexistentă. Ei aparţineau unor realităţi politice diferite care se numeau Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, pe atunci parte a regatului Ungariei. ”Nicăieri în Europa până în jurul anului 1800 nu s-au decupat graniţele, nici măcar ca proiect ideal etniei şi limbii vorbite. Moldovenii ştiau prea bine că vorbesc cam la fel cu muntenii şi se simţeau aproapiaţi în multe privinţe de ţara vecină, ceea ce nu i-a împiedicat însă să-şi spună, timp de secole moldoveni şi nu români(cum continuă să-şi spună şi astăzi românii din Basarabia).
Termenul generic român cunoaşte o afirmare progresivă în prima jumătate a secolului al XIX lea, dar până dincolo de acest veac nu reuşeşte să treacă pe un plan secundar apelativul moldovean. (...) Proiectul Unirii trebuie văzut ca un proces nu ca un dat originar şi invariabil. Spre mijlocul secolului al XIX lea ajunsese la ordinea zilei. Aceasta nu însemna că era la fel de prezent şi la 1800.”, scria istoricul Lucian Boia în lucrarea sa ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”. Totodată cunoscutul P.P Panaitescu preciza că într-adevăr unitatea şi conştiinţa de neam erau total străine românilor în evul mediu. Mai mult decât atât, acesta preciza că ideea unirii Moldovei cu Ţara Românescă, stârnea panică în rândul boierilor şi al voievozilor.
”Sunt, fireşte, dovezi de solidaritate naţională între munteni, moldoveni şi ardeleni din acea vreme, exemplele au fost deseori repetate de istorici şi ne vom mărgini numai la cel mai caracteristic: porunca dată de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la 1717, tătarilor, cu care năvăliseasupra Maramureşului, să cruţe în prada lor cumplită numai casele românilor din acel ţinut. Dar să ne ferim să confundăm solidaritatea între diferitele ramuri ale poporului nostru, care este un sentiment, cu ideea politică a unui stat unitar românesc, ceea ce este cu totul altceva. Putem afirma, întemeiaţi pe dovezi, că o asemenea idee nu exista în veacul al XVII-lea, nici chiar în al XVIII-lea; mai mult, era privită ca o absurditate şi ca o primejdie de cei mai luminaţi dintreintelectuali şi oamenii de stat. Nu pentru că aceştia nu-şi iubeau ţara, dar concepţiile politice ale vremii se împotriveau unei asemenea idei.(...) Stolnicul Cantacuzino socotea unirea principatelor o nebunie aşa de mare, încât, la auzul ei, era gata să părăsească ţara şi să fugă peste graniţă. Nu e nevoie să adaug că Brâncoveanu a răspuns vizirului că „nu va putea purta de grijă a două ţări ce sunt de margină.” Dacă oamenii cei mai culţi ai vremii, tocmai aceia care dăduseră la iveală originile comune ale românilor, care subliniaseră cu glas profetic în scrierile lor unitatea etnică a neamului, Miron Costin şi Constantin stolnicul Cantacuzino, gândeau aşa despre unitatea politică a românilor, este clar că ideea aceasta era cu totul străină cugetării politice de atunci.”, scria marele istoric în ”Interpretări româneşti”.
Sunt însă şi academicieni care consideră că exista un „mugur” de sentiment naţional în românul medieval. Unul dintre aceştia este Şerban Papacostea, care îl continua pe Nicolae Iorga în opiniile sale. ”Statul românesc a fost expresia unei naţiuni în devenire, spre deosebire de statele de tip şi aspiraţii imperiale cum erau cele din sudul Dunării, cuprinse în aria de dominaţie imperială a Bizanţului. Statul românesc în secolul al XIV lea deşi în dublă alcătuire a fost produsul unui singur şi aceluiaşi popor, cel român”, preciza acesta.
Unirea lui Mihai Viteazul, un proiect ambiţios, dar nu naţional
Unul dintre argumentele prezenţei conştiinţei naţionale la români, din vremuri medievale, o precocitatea în zona europeană, este unirea realizată de Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti la 1600. Acesta a unificat Moldova cu Ţara Românescă şi Transilvania. Dacă pentru o parte a istoricilor, inclusiv pentru Şerban Papacostea, Nicolae Iorga sau Florin Constantiniu într-o oarecare măsură şi Constantin C. Giurescu, unificare a fost imboldul unei porniri de factură naţională, sunt şi alţi istorici care precizează că a fost doar un proiect politic şi nu unul naţional. Idee străină pentru oamenii acelei epoci.
”De ce a cucerit Mihai Ardealul şi Moldova? Însufleţit de un ideal creştin, el era legat de alianţa împotriva turcilor cu principii acestor două ţări; când schimbările de domnie au adus desfacerea alianţei şi părăsirea luptei de către cei doi vecini, el a refăcut alianţa creştină cu sabia, sub oblăduirea lui. Fireşte, Mihai rămâne totuşi un precursor, nu prin concepţia lui politică, care era a vremii sale, ci prin fapta lui. Ca orice faptă, ea se valorifică în chip deosebit în timp, după ecoul pe care-l trezeşte în societatea ce evoluează continuu. Cercetând ideile politice ale vremii, ajungem, prin urmare, la aceeaşi concluzie: trăind viaţa lor patriarhală, izolată, de economie agricolă, Principatele Române cultivă, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, un separatism care excludea ideea politică a unirii.”, preciza Panaitescu în ”Interpretări româneşti”.
Românii au fost români de acum 150 de ani
Cristalizarea conştiinţei naţionale, sunt de părere mulţi istorici, s-a produs undeva în secolul al XIX lea, continuând tradiţii din secolul al XVIII lea. Primele idei cu adevărate naţionale şi care arătau că apăruse într-adevăr la români, la elite bineânţeles în aceea perioadă, ideea de naţiune au fost exprimate în memoriile boiereşti de la sfârşitul secolului al XVIII lea. Dominaţia fanariotă, străină de altfel şi jugul turcesc au dus la coagularea unei partide naţionale. Copii de boieri studiau în străinătate, Franţa în special, de unde veneau cu idei naţionale. Ideile naţionale, după cum arată specialiştii s-au coagulat şi organic, ca o dezvoltare normală a societăţii dar şi în condiţiile presiunii otomane. Practic este vorba de memoriile adresate marilor puteri care se înfruntau în Balcani dar şi pe teritoriul ţărilor române.
În primul rând, relevant este memoriul lui Mihail Cantacuzino şi al boierilor moldoveni şi munteni din 1772, care cereau unificarea principatelor române şi constituirea Daciei Mari, propunere avansată marilor puteri întrunite la Focşani. Apoi, sunt eforturile Şcolii Ardelene şi ale lui Ioan Budai Deleanu de la începutul secolului al XIX lea. Abia în acel moment, principatele române, spun specialiştii, păşeau pe drumul ”naţiunii” şi se cristaliza ideea de ”român”. ”În istoriografie un pas important pe calea unităţii îl reprezintă ”Cronica„ lui Şincai în care, pentru prima dată, relatarea istoriei româneşti nu se mai face separat, pe state sau provincii, ci potrivit caracterului strict cronologic.”, arată şi Lucian Boia în lucrarea ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
